Cu un scârțâit ușor de frâne, automobilul opri în fața luxoasei vile Păpușica, aflată mai spre capătul stațiunii. Tănase coborî sprinten, îndreptându-și cu mișcări largi haina țeapănă, croită dintr-o stofă fină, cu pătrățele. Rămase locului adulmecând senin aerul blând, de început de septembrie, cu pofta cu care se bucură de sălile pline și de ropotele de aplauze. Aerul sărat, sulfuros, al lacului îi umplu nările mari. Simți că-l ia cu o ușoară amețeală. Închise o clipă ochii și trase din nou aer în piept, ca un amant care regăsește parfumul iubitei. Își dilată nările să-l cuprindă pe tot, dând astfel nasului său mare misiunea cea mai de folos.

De când automobilele începură să ia locul trăsurilor, mirosul nămolului deveni mai pregnant, estompând izul de balegă și urină lăsate de caii care tropăiau încoace și-ncolo, îndeosebi vara, când locul se umplea de vilegiaturiști. În unele seri, când pătrundea mai mult în inima stațiunii, nu-l mai simțea deloc. Mai ales când pornea, însoțit de Virginia, în căutarea amurgului târziu, plimbându-se pe dealul din apropierea caselor tătărăști. Fumul acru emanat de balega arsă, amestecată cu paie, îi străpungea, ca o suliță, nările și ochii, făcându-i mai bulbucați decât erau. 

Cu mulțumirea unui zâmbet larg, concedie șoferul care-l aduse de la Constanța. Ca în fiecare vară, când poposea aici, întâi de toate căuta cu privirea oglinda vărgată, opalină, statornică, neclintită de Dumnezeu știe câtă vreme, a lacului Techirghiol. Îi amintea de verile petrecute la Vaslui. Era sărac, dar cu atâta fericire se bălăcea în apele Vasluiului, prinzând cu mâna pești sau raci. Căpătase o dexteritate de prestidigitator. Asta i-a folosit. I-a folosit mai ales în anii aceia grei, cumplit de grei, de la începuturile sale ca actor.

                Toamna lui 1906 a fost una năprasnică. Dumnezeu a biciuit pământul din toate părțile. Semn rău, ziceau bătrânii. Chiar de Sfântul Dumitru, cerul senin al dimineții se umplu deodată de amenințarea unor nori ca balaurii negri, scuipând caiere imense de fum gros și transformând pe dată ziua în noapte. O ploaie vijelioasă se rupse ca un zăgaz deasupra omenirii și curse în șiroaie învolburate, fără capăt. Neputința omului în fața naturii e rugăciunea spusă cu ochii spre cer.  Cine te ascultă? Cine îți răspunde? La scurtă vreme, ploaia se prefăcu într-o perdea de grindină mare și deasă; miliarde și miliarde de gloanțe de cristal lovind pământul cu o dezlănțuire oarbă. Drumuri, câmpii, orașe, sate, toate fură îmbrăcate într-o plapumă  groasă de sticlă jilavă. Pe porțiuni întregi de pământ, apa băltind și grindina venită ca o spuzeală înecară snopii de coceni rămași neadunați pe câmpuri, formând o clisă mocirloasă.  Oameni și vite îngenuncheau în afundăturile călcăturii lor. Rămase fără hrană, animalele mureau pe capete. Pustietatea din apropierea satelor se umplea de stârvuri și de croncănitul lugubru al corbilor mari, ghiftuiți de prada îmbelșugată.

Anul următor fu cumplit pentru toți. Actorii flămânzi bântuiau restaurantele gărilor în căutarea pâinii prăjite și a muștarului. Măcar atât de prindeau. Obosiți, astenici, cu stomacurile lipite de șira spinării, mâncau la repezeală și o ștergeau iute.

“Ascundeți muștarul că vin actorii“, asta ar fi fost o temă 

bună pentru un cuplet, gândi Tănase în timp ce cântărea din priviri mușteriii adunați la “Zori de zi”. Dar unul pe care să nu-l spui flămând și leșinat, ci după un grătar și-o bere, ca să iasă cu “haz, nerv și damf”, cum o cereau profesorii lui de la Conservator.

Trecu strada și intră în restaurant. Își ocupă locul obișnuit, în colțul din stânga al grădinii, de acolo de unde  cuprindea cu privirea întregul evantai al spațiului, orchestra, dar și o bucată din Narciselor. De când puse umărul  (ca președinte al Societății Scena) la construirea vilei Scena, pentru artiștii din toată țara, venea aici ca unul de-al casei. Ridicase, prin succesul lui și al “Cărăbușului”, prestigiul breslei cum nu se pomenise până atunci. Asta se vedea și în Techirghiol: preoții aveau sanatoriul lor, aviatorii, la fel; venise și rândul actorilor, care bătuseră țara în lung și-n lat, înveselind oamenii de toate felurile sau ușurând suferințele soldaților.  

             Chelnerul, recunoscând pe marele actor, – era cineva – aștepta cuminte să fie chemat. Era un spectacol să-l privești. Toți știau că dacă vrei să râzi, mergi la Tănase. Acum, Tănase e aici. Se gândea să ia ceva frugal, poate un creier pane, cum se face la Capșa, și-o halbă de bere (de Bragadiru), neapărat rece. Îi rămânea timp berechet să mergă mai târziu la primar și să-i dea vestea, să-i spună ce-a hotărât. O mână spală pe alta….

Întârzie cu privirile aiurea asupra străzii. Nu se grăbea. Se simțea puțin moleșit după spectacolul de ieri, cu “Săracu Gică”. Sala fu în delir; unul mai tare ca altul se înghesuiră să prindă locuri. Constanța îl primea întotdeauna cum nu se poate mai bine, ca pe un adevărat prinț. Se simțea din ce în ce mai legat de locul ăsta, mai ales după ce l-a găsit pe Ionică în tren. Și-a asumat riscul de a îngriji de el până i-a găsit o familie. Deși gura târgului, slobodă și pornită pe zaiafet, insinuase c-ar fi, de fapt, al lui; ieșit din vreun amor pasager cu ochi migdalați.

Cinstiră și stropiră succesul de ieri cum se cuvine. Amintirea vremurilor când, în timpul turneului la Tulcea, pescui ca să aibă ce da actorilor de mâncare, abia dacă se mai îțea printre gândurile lui. Voia să le uite, dând înapoi din plinul pe care l-a cunoscut prin munca lui și a actorilor din trupă.  Numai aici, în Techirghiol, dăduse bani și se ridicară două școli primare și suportase jumătate din cheltuielile necesare ridicării bisericii Sfântul Ilie. 

Mai rămânea Căminul Cultural. Obștea îi făcu onoarea să boteze viitorul așezământ, la împlinirea a 30 de ani de activitate, după numele lui, lucru puțin obișnuit pentru o personalitate care se bucura încă de viață. La șapte ani de începerea lucrărilor, construcția se opiniti la acoperiș. Nu mai erau bani pentru tencuială și țiglă. 

             Isprăvi de mâncat și-și șterse buzele cu peșchirul alb și tare ca o coală de hârtie. Dădu halba peste cap și gândurile începură să plece încetișor spre nicăieri. Se lăsă molcom pe speteaza scaunului, într-un gest de abandon dăruit pântecului cumințit.  Vestea putea să mai aștepte. Deocamdată se bucura de tihna orelor de prânz, de lumina asta alintătoare, de încremenirea la soare a siluetelor tencuite în negru, ca niște statui de nămol. La primar putea intra oricând. Parcă-l și aude: “Intră, coane Tănase! Se poate s-aștepți tocmai dumneata….”  

Va continua

La picior de Paris (II)

Surse foto: http://www.techirghiol.com/

http://www.povestilemariinegre.ro

https://www.uct-media.com

https://www.ziuaconstanta.ro