O lungă zi de trei (II)

Ies din bancă întocmai ca un elev satisfăcut că și-a spus bine lecția, ba mai mult, l-a și impresionat pe profesor prin natural și cursivitate (natural? vorba vine, natural sunt brunetă….). Chestiunea actualizării datelor bancare fiind reglată, am un neastâmpăr al tălpilor regăsind strada și brusc mi se face chef de ducă; la asta adăugându-se și mâncărimea palmei stângi, semn, dincolo de voința mea, că voi da bani. Nu-i nimic, sunt pregătită și cu datele cardului la zi….

Am ”gust” să merg puțintel pe jos, printre oameni, să-i privesc și să mă gândesc la ale mele – doar e 3 ianuarie, momentul când trebuie să treci iute de la bilanț la planificare pe luni, săptămâni, zile – adică la rezoluții. Gândul însă îmi deraiază ca un tramvai de pe șine. Deunăzi, soacră-mea m-a prins la telefon și a ținut să-mi facă sumarul tuturor ”horoscopiștilor” perindați pe la toate televiziunile precum evlavioșii la Mecca, iar berbecul (adică eu) va avea în față-i un an măreț (adică Doamne-ajută! cum ar spune un clasic în viață). 

-Îmm, daaa, bun, vaaaai, ceeee bineeee! zic în speranța că asta poate suna ca o invitație la a-și încheia mai repede expozeul (nu vreau să-i tai scurt macaroana, prea e însuflețită când povestește, de parcă i-ar fi dat cineva în cafea și i-ar fi prezis câștig mare la drum de zi). Cât ascult, mă frăsui de pe un picior pe altul, îmi aranjez coafura în oglindă, îmi studiez atent dinții, aranjez două-trei cărți în bibliotecă, mai citesc câteva titluri (Proust, O iubire a lui Swann – ce pipotă tre` să ai să duci cartea asta la capăt…), iar ea își reia tirul parcă și mai ambalată:

-Aaa, da` stai să vezi (mă fâțâi și mai abitir, încep să transpir de la tot binele prezis în unanimitate și cu care, deocamdată, nu știu ce să fac), stai să vezi Marius ce an o să aibă! Din când în când, printre cele  recitate de soacră-mea (cred că s-au înțeles horoscopiștii între ei să zică numai de bine ca să nu intre populația în depresie, adică să nu avem întârzieri la metrou), mai strecor și eu câte un:

-Îmm, da, bun, vai, ce bine! Minunat! Și mă pune necuratul să adaug că și eu am citit (nu mă întrebați unde, că nu știu…) că se termină un ciclu de 7 ani (firește că de 7 – totul e magie și predestinare, adică 7) în care nușce planete au făcut și au dres, adică retrograde fiind…. Soacră-mea țâșnește ca un gheizer, tocmai când credeam că s-a potolit, că și-a epuizat arsenalul, izbucnește, zic, cu detalii scoase brusc la suprafața memoriei de intervenția mea lipsită de tact (nu mai bine tăceam, că scăpam?).

Nici nu-mi termin bine gândul ăsta că o și văd pe soacră-mea  la câțiva pași în fața mea. Ieșise să-și facă plimbarea de dimineață. Ea nu mă vede, totdeauna merge cu capul în jos, ca și când ar mânui un detector de metale; dar eu nu pot trece pe lângă ea fără să o salut, să o îmbrățișez. Sigur că mă tem, horoscopiștii au fost, fără doar și poate, dați în reluare precum ”Dacă doriți să revedeți”, și, dacă mă prinde, sigur suport partea a IIa. Numai că acum, cu neastâmpărul tălpilor, cu gerulețul acesta, nu mi-e tocmai comod. În plus, trebuie să ostoiesc mâncărimea asta a mâinii stângi, ducându-mă degrabă la unul dintre magazinele mele preferate; îmi închipui că, fiind prima zi lucrătoare a anului, nu toată lumea se va refugia la mal(l) ca un înecat (a se citi mal, nu mol). Ne apropiem din ce în ce mai mult una de alta și, la o distanță la care distingi clar toate coșurile și ridurile de pe față, îmi sună telefonul (da, salvată de…. telefon). E Tatiana. Mă grăbesc să-i răspund. O anunț să șadă câteva secunde în așteptare cât să o salut pe soacră-mea. În fine, ajung față în față cu ea, îmi zâmbește larg. Îi simt șuvoiul de cuvinte gata să se rostogolească în spațiul strâmt dintre noi. O anunț, scurt și elegant, că vorbesc cu Tatiana la telefon. Scap doar cu o pupătură zdravănă. Deci, ieftin; partea întâi mi-a fost suficientă mie, însă nu și ei, veți vedea ceva mai târziu…. 

La metrou, ca la metrou într-o zi amorțită: călători puțini și apatici, trenuri care vin rar. E o anumită dormitare în toate și în toți. Vatmanii, mai abitir decât într-o zi de lucru obișnuită, sunt mai atenți la blondele de pe peron, în interes pur și strict profesional (asta ți-e clar după gimnastica amplă a gâtului bine rotit spre peron), doar nu vă închipuiți că la altceva mă gândesc. Dacă se aruncă vreuna în fața trenului? De la Marilyn Monroe încoace, vigilența bărbaților a crescut și foarte bine că-i așa. O blondă e o blondă. Punct. A priori, orice blondă este o posibilă fustă ridicată în vârtejul creat de fuga metroului. Ați văzut în prima parte a povestirii ce se poate întâmpla de la un simplu blond bine concoctat de Flori, coafeza mea.

Ajung în fața mall-ului și-mi închipui că va fi ca la metrou sau ca pe stradă: mult vânt, cetățeni puțini. Se dovedește însă că sunt zero în ”psihologia maselor”. Degeaba făcui cursul acesta în anul trei de facultate. E drept că, de atunci, nici masele nu mai sunt ce-au fost….și nici mall-uri nu erau. E aici o densitate pe metru pătrat ca pe peron într-o zi lucrătoate. E nefiresc. Trag nădejde că, în magazinul meu preferat, în care anul trecut bătea un vânticel ca de muzeu, voi avea toată tihna unui shopping ”de calitate”. Mă înșel amarnic. În magazin e ca în fața mănăstirii, când se răstoarnă autocarul cu turiști: grabnic își manifestă credința cumpărând la întâmplare ce-o dat Domnul, cruciulițe, mătănii, smirnă, ulei sfințit, brelocuri cu doamne-doamne, magneți pentru frigider, adică iertarea păcatelor. În incinta în care mă aflu păcatul este permis și chiar recomandat. Dacă nu duci cardul la fund ca pedala accelerației în drum spre Grecia, nu știi să te bucuri de viață, adică ești out of fashion.

Iaca, apar și niște asiatici! Adevărați profesori ai prestidigitației. Nimeni nu-i întrece în a mânui pe toate fețele și apoi arunca țoala pe tejghea, ca și când și-ar scoate un tăițel din strungăreață. Mă dezmeticesc cu greu. Nu e ce mă așteptam. Sunt în fața unei vânzoleli de hipermarchet ca înainte de Crăciun. Mă mulțumesc cu doar o pereche de pantofi și o pereche de pantaloni.  La jacheta de lână, lucrată manual, renunț chiar la casă din pricina celor 3 prețuri amețitoare de pe etichetă, spre ”înjurarea” celor din spate. În fața garderobelor și la case cozile sunt ca la teleferic. Te apucă cu vertij când vezi căpița de haine pe cap de locuitor. Mă mai apucă și un frison – jos, cum ar fi zis mamaia – dar nu-i dau importanță. Dintr-o dată, simt că trebuie să mă grăbesc, nu am timp de pierdut și la coada de la toaletă. O decizie total greșită, care mă va costa…. 

Ies din mall cu punga neagră în chip de trenă. Puțin îmi lipsește să mătur cu ea pe jos. Stau cu brațul încordat și ușor ridicat, ca să nu perii asfaltul. Gerulețul s-a transformat în ger sau eu am mai multe frisoane? Îmi spun că nu-i bai, în 30 de minute voi fi bine-merci pe toaleta de acasă. Dar nu-i tocmai așa, o vezică nedeșertată la timpul ei nu te iartă…. Metroul vine, cum altfel?, după minute bune de așteptare. Mă trag într-o margine a șirului de scaune din tren să nu cumva să incomodez cu papornița mea neagră. O pun jos și ea se deschide ca o carte. În definitiv, n-am nimic de ascuns. Cu puțin înainte de ajunge în stația Romană, trenul frânează brusc. Ne strângem toți ca un burduf de acordeon. Unii înjură cu glas tare, alții sunt impasibili. Punga îmi fuge de sub picioare ca o minge. Vatmanul își prezintă scuzele:

-Stimați călători, o defecțiune tehnică a intervenit. Trenul staționează două minute.

În  vezică încep să simt secundele ca niște ace. Mă întreb, dacă tot am stat la coadă în magazin, ce mă mai costa încă una în toaletă. Prea târziu. Abdomenul începe să mă doară și să se umfle. Parcă am un dovleac în mine care apasă pe vezică ca un trăgaci de pistol. Trenul se pune în mișcare, la fel și bucuria mea efemeră. Mă simt mai curajoasă acum, mai pregătită să înfrunt drumul scurt spre casă. Nici nu oprește bine trenul în stația Tineretului, că vatmanul anunță scurt și precipitat, ca și când un incendiu ar fi izbucnit chiar în cabina lui:

-Vă rugăm să coborâți ACUM (accentuând acum ca înainte de prăbușire)……Ne îmbulzim cu toții spre uși, nu e timp de pierdut, vocea vatmanului nu lăsa loc îndoielilor. Pe peron, lumea se agită de colo-colo, unii dau telefoane, alții se hotărăsc să iasă la suprafață. Din difuzor se aude vocea gospodinei de la metrou:

– ”Datorită unei tentative de suicid, trenul va avea întârziere.”

Bine-bine, dar câtă? Repetă și iar repetă mesajul acesta, frăsuiala se întețește. Mă sprijin de o coloană a peronului. Nu știu încotro să o apuc și dacă nu cumva o să-mi crape vezica de atâta presiune. Marmura e rece, pe peron e umezeală. Încep să tremur. Frisoanele se întețesc. Abdomenul mă doare atât de tare, încât nu mă pot mișca de pe loc. Nu știu ce să fac, încotro să o iau. Gospodina din difuzor nu precizează câtă întârziere va avea metroul.  O variantă ar fi să aștept (dar cât?), alta – să ies la suprafață și să merg cu autobuzul (dar care?). Îmi dau seama că am o și mai mare problemă: de vreo 20 de ani, n-am mai pus piciorul într-un autobuz, nu știu unde are stație și de unde să cumpăr cartelă. O sun pe Maria cu un glas pierit. Îmi explică ce și cum să fac și parcă se amuză de nerozia mea. Trec minute bune și tot nu știu ce să fac. Sunt blocată în propria indecizie. Mă uit și eu la ceilalți oameni, ca și când la ei s-ar afla răspunsul. Nimeni nu-mi spune nimic. Abdomenul țipă de durere. E umflat ca un cimpoi. Mi-e și frică să o iau din loc. Minutele trec. Mă surprinde și pe mine înțepenirea mea. Încălzesc marmura din spatele meu și parcă e ceva mai bine. Gospodina din nou repetă:

– ”Datorită unei tentative de suicid, trenul va avea întârziere.”

Mă surprinde (a câta oară?) ambiguitatea asta a noastră, a românilor. Câtă întârziere va avea???? Zicem: ”te sun imediat” și se trezește să te sune a doua zi sau deloc; zicem ”acum”, când, de fapt, e mâine sau poimâine etc. Frigul îmi pătrunde în oase ca apa printre pietre. Îmi intră în fiecare celulă. Mă decid că nu mă pot mișca din loc și că trebuie să aștept. Orice pas în plus poate să mă coste. Privesc spre stânga secundă după secundă. Într-un târziu, iată și luminița de la capătul tunelului. Urc în tren și-mi țin respirația ca nu cumva șuvoiul pe care îl strâng atât de bine să mi se reverse printre picioare. Cu supapa bine strânsă, mă reped spre un loc liber ca uliul asupra prăzii. Nu mai am multe stații, trebuie să rezist. Deocamdată, nici nu vreau să mă gândesc la drumul de la metrou spre casă. Cum o să-l fac? Și dacă o să rezist?

Da, rezist. Merg într-un marș forțat, încercând să nu mă zdruncin prea tare. Strâng între pulpe un ac imaginar. Nu-i dau drumul nici la semaforul în fața căruia, desigur, trebuie din nou să aștept. Merg și strâng. Strâng și merg. Am făcut exercițiul ăsta la sală de mii de ori. Trebuie să-mi reușească și acum. Îmi reușește. Intru pe ușă ca un uragan (Maria mă privește speriată) și mă deșert în toaletă. Ce bucurie poate fi mai mare ca asta? Zăgazurile se rup, poa` să se rupă. Dacă cineva m-ar fi întrebat atunci ce simt, i-aș fi răspuns simplu și românește:  ”joie de vivre….”

Povestea aceasta de la metrou nu avea să se încheie atunci. La câteva zile, un amic de sală, paramedic, urma să mă lămurească: un tânăr de 19 ani s-a aruncat în fața trenului după o ceartă cu mamă-sa. Chiar el a fost cel care l-a scos….. I-am privit mai atent fața și, în special, părul. Un om atât de bun și blând, tânăr, dar cu părul complet alb. Și am înțeles de unde vine asta…..

Marcată de ziua lungă și amestecată, mă apuc să scriu, ca o răzbunare poate, ”O cupă prea mare”. După ce public articolul, primesc mesaj de la Cristina:

-Acolo ai umblat tu azi? 

Mă amuză drăgălășenia ei aproape părintească. Parcă ar fi mama, care mă întreba pe unde umblu, fără să bănuiască meteahna mea. După ore, mergeam într-o margine mai scobită a parcului-monument din Brăila, aflat la cinci minute de școală. An de an, apa adunată după ploile abundende dădea suflu unor vietăți stranii, care necesitau studiu fără întârziere. Desculță, cu apa până la genunchi și mânecile suflecate, prindeam mormoloci cu mâinile (deh, sunt om al bălților…). Unii ziceau că poți să faci negi de la asta. Și chiar am făcut, pe față, dar după vreo 10 ani… Nu știu la ce-mi foloseau mormolocii, dar  exercițiul ăsta de libertate copilărească mă încânta la culme.

Dar ziua de 3 ianuarie nu cu asta se termină. Pentru rotunjimea povestirii, seara, soțul meu intră pufnind ca un marfar, dându-și ochii peste cap a năduf:

-Am trecut pe la ai mei. M-a prins mama. Nu m-a lăsat până nu mi-a zis tot horoscopul pentru 2019…. 

Prima parte a povestirii este aici: O lungă zi de trei (I)