Și cu ei cum rămâne?

Într-una din zilele când am antrenamentul de arte marțiale, zăresc, de cum intru în vestiar, o femeie aproape scursă pe banchetă. E aglomerație, transpirație, mult abur de la dușuri și aer închis. Femeia,  trecută de 60 de ani, obeză (peste 130 de kilograme la o apreciere ochiometrică), își ține capul în palme și respiră cu greutate. Este una dintre multele femei din această categorie (obeze și/sau trecute de 50 de ani) pe care le-am observat în ultima vreme frecventând sala de fitness și de care nimeni nu se ocupă. În jurul ei, tinere dezbrăcate, cu o carnație tare și zglobie, își etalează fesele sau chiloțeii tanga. Unele, mai dezinhibate, umblă goale de colo-colo ca în baia personală. În forfota asta, nimeni nu acordă vreo atenție femeii suferinde. În timp ce mă schimb, o privesc mai atent, o întreb dacă se simte bine și dacă pot să o ajut cu ceva. Nu, nu se simte. Abia acum bag de seamă că ține în mână o farfurioară cu 2 felii de lămâie. Lângă, are o sticlă aproape terminată cu apă minerală. În timp ce îmi răspunde, își ridică ușor capul spre mine. Fața îi arată de parcă ar fi stat în gura cuptorului încins. Își duce prosopul la gură, semn că are senzație de greață. Nu mă observă, dar continuă să-mi răspundă sacadat că a luat niște zahăr. Îi torn din sticla mea un amestec de magneziu cu zeamă de lămâie. Trag nădejde ca gustul dulce -acrișor să o ajute. O rog să se întindă pe banchetă. O face cu mare greutate. Se întoarce pe o parte, în timp ce își afundă și mai mult capul în prosop. Pentu moment, pare să fie mai liniștită; și suflul e mai bun. Rog femeia de serviciu care e în preajmă să aibă la îndemână o pungă. Este evident că, în cazul în care va voma, nu se poate duce pe picioare până la baie.  

Cu doar trei-patru ani în urmă, să vezi femei sau bărbați obezi și/sau trecuți de 50 de ani în sala de sport ar fi fost de neconceput, dacă nu chiar rușinos sau scandalos. Astăzi, se întâmplă și parcă asta începe să semene a normalitate.  Da, dar o normalitate cu care nu prea știm ce să facem (nici ei și nici sălile de sport), astfel încât cei pomeniți mai sus să iasă din sala de sport pe picioare și nu pe targă. Să mă explic….

Femeile din generația baby boomers – căci despre ele este vorba în articol –  (n. 1946 – 1964) vor să se reinventeze acum cu succes. Nimic rău în asta (toate ne-o dorim, indiferent de vârstă), mai ales că speranța de viață a urcat spre 80. Pe lângă chirurgia estetică, creme, masaje, sportul atrage ca mierea muștele, mai ales prin ”vânzarea” celor câtorva excepții de femei ajunse la 80 de ani, cu o musculatură ca de 40. Excepții (nu, nu s-au trezit așa peste noapte; au ”în spate” 30-40 de ani de sport) care nu impun și nu confirmă nicio regulă. Cu reprezentările astea în cap, văd multe femei intrând în sala de sport și făcând ce fac alții, care și ei fac ce fac alții, cei mai mulți după ureche. A apela la un antrenor personal poate fi pentru mulți un moft sau bani aruncați pe fereastră. În definitiv, ce poate fi complicat în a trage în jos de o bară sau în a merge pe o bandă? De cealaltă parte, a instructorilor, aceștia nu văd niciun interes în a oferi, de bunăvoie și din proprie inițiativă, o minimă asistență categoriei despre care vorbesc. Poate nu au chef să o facă, poate nu sunt plătiți să o facă, poate nu sunt școliți să o facă. O persoană supraponderală, obeză sau trecută de 50 de ani are cu totul alte nevoi de cât una de 20 sau de 40, mai ales dacă vorbim despre femei intrate deja la menopauză, cu probleme, poate, de hipertensiune, alte probleme cardiace, osatură etc.

Între timp, crenelul acestui segment de clienți începe să se lărgească, iar sălile de sport nu reușesc să țină pasul (încă), deși, din punct de vedere economic, se pot dovedi o categorie rentabilă prin frecvență, conștiinciozitate, mai mult timp liber etc. 

În America, unul dintre cei care a știut foarte bine să fructifice această stare de fapt în beneficiul ambelor părți este Beto Perez, fost dansator, instructor de dans, fondatorul disciplinei  numită Zumba fitness, devenită deja industrie. El a creat categorii de antrenament bazat pe dans atât pentru copii, adulți, cât și pentru seniori. Afacerea merge, toți sunt mulțumiți.

În România, părem a fi încă departe în a ne apropria această idee. Exemplul doamnei de mai sus (dar și a altor doamne care dau, nedumerite, înconjurul sălii de sport fără să știe ce să facă…) îmi arată că se crează nu numai un trend, dar și niște nevoi speciale: instructori dedicați, personal care să fie capabil să acorde prim ajutor în cazuri ca cel descris mai sus. 

Peste vreo două zile de la scena relatată în introducere, o reîntâlnesc pe doamna respectivă în vestiar. Ea nu mă recunoaște. O observ cu coada ochiului. Se mișcă lent, este stingheră, nu pare să-și fi intrat în rutină. Întreb femeia de serviciu, care probabil a ajutat-o în ziua aceea cu zahăr și lămâie (în orice caz, era acolo, de față), dacă doamna și-a revenit la scurt timp după plecarea mea. Mi-a răspuns că da, dar abia după ce a vomat.