Psihanaliza dăunează grav iubirii?

Eva Illouz: “Dificultățile noastre în dragoste se datorează unui exces de psihologie”

Și dacă psihanaliza dăunează grav iubirii?

Și dacă cele mai puternice și profunde emoții ale noastre sunt reproiectate, modelate de mediul nostru socio-economic?

Sociologul Eva Illouz propune să ne revizuim stereotipurile și să ne schimbăm punctul de vedere ca să suferim puțin mai puțin și să luăm o mică distanță față de durere.

Psychologies: Ce definiție dați iubirii?

Eva Illouz: Niciuna în mod special! Chiar și în cadrul culturii occidentale există multe definiții ale iubirii care n-au deloc sau puțin de-a face una cu cealaltă. În secolul al XIX-lea, dragostea înseamnă să iubești o singură persoană. Strict vorbind, iubim această ființă nu pentru frumusețea sa fizică și sexuală, ci pentru sufletul și caracterul său. Toată această concepție este o  moștenire a creștinătății: iubim așa cum îl iubim pe Dumnezeul nostru. Într-un fel total, absolut, constant, loial. Iubim o persoană pentru „interioritatea” sa și nu pentru cei doi canini din maxilar, așa cum spunea Solal, eroul din „Belle du Seigneur”. Credința monoteistă va modela treptat iubirea umană pe iubirea pe care ar trebui să o aibă oamenii pentru Dumnezeu. Dar există atât de multe alte modalități de a gândi și a vedea dragostea! În Banchetul lui Platon, de exemplu, preoteasa Diotima compară dragostea cu o scară. Ea explică faptul că, mai întâi, iubim o persoană specială, corpul și frumusețea ei, iar apoi ne dăm seama că, iubind acea persoană, iubim și frumusețea altora. Deci, vom iubi și alte persoane la fel de frumoase. Dar apoi constatăm că, în spatele tuturor acestor corpuri speciale, se află ideea generală a frumuseții și ajungem să iubim frumusețea în sine. Sarcina mea este să mă întreb ce, în sentimentul iubirii, ni se pare evident, ce, în această dovadă, nu este de fapt deloc și să compar diferitele tipuri de dovezi între ele.

Dacă fiecare civilizație, fiecare cultură are propria sa perspectivă asupra iubirii, ce abordare aveți dvs.?

E.I .: Punctul meu de plecare, pentru a o înțelege în modernitate, este că dragostea a devenit o utopie, o construcție imaginară. Ceea ce mă interesează este să observ asocierea sa cu societatea capitalistă, modul în care cuplul a fost utilizat pe scară largă de piață, nu numai ca imagine, ci și ca practică de consum. Așadar, astăzi, pentru a fi iubit trebuie să fii sexy, atrăgător, ceea ce înseamnă, de exemplu, să cumperi produse cosmetice, parfumuri, să faci mișcare. Pentru a găsi un partener, trebuie să mergi într-un club de noapte, în baruri, restaurante … Pentru a-ți menține și intensifica relația romantică, trebuie să consumi excursii și activități culturale interesante.Tot acest „nou discurs de dragoste” – și activitatea economică pe care o antrenează – este cultivată, stilizată de filme, seriale de televiziune, reclame, romane de dragoste; aceste media culturale ne reproiectează și reformatează emoțiile, le fac mai dependente de domeniul vizual, fac din sexualitate tocmai o afacere scopică (să vezi / să fii văzut, nota editorului). Dar nu numai: folosim, de asemenea, o mulțime de scenarii pentru a defini ceea ce constituie – sau nu – o viață amoroasă „de succes” etc. Iubirea și sexualitatea sunt factori ascunși ai economiei, dar economia este, de asemenea, un factor ascuns al iubirii. Asta analizez eu.

Ar fi iubirea noul „opiu al poporului”, pentru a folosi expresia lui Marx cu privire la religie?

E.I .: Nu, nu chiar asta vreau să spun. Sau fiecare cultură este un opiu pentru ființele umane care provin din ea. Nu văd iubirea ca pe o emoție nocivă. A fost un factor important de emancipare. A dat și încă dă putere femeilor de a se răzvrăti împotriva structurilor opresive ale familiei și comunității. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, a jucat un rol esențial de eliberare în Occident. În țările arabe, în China, în India, ce spune majoritatea oamenilor? Că vor să-și aleagă partenerul, soțul, pentru a experimenta o sexualitate extraordinară! Acesta este mesajul pe care ei îl înțeleg cel mai bine. Iar dragostea, în Occident, asta a fost  pentru început: o formă de învățare a libertații.Și, tocmai din acest motiv, puterea sa este formidabilă: include noțiuni de libertate, afirmare, realizare de sine, fericire și de acum, de asemenea, de egalitate. Despre toate astea este vorba atunci când ne gândim la dragoste. Dar dimensiunea utopică s-a fracturat când a fost preluată de capitalism. Totul se întâmplă de parcă nu mai putem crede în Dumnezeul iubirii, chiar dacă dorința de a crede în el nu face decât să crească.

Să fie această preluare de către capitalism cauza pentru care iubirea face să suferim atât de mult astăzi?

E.I.: Suferința amoroasă este la fel de prezentă azi ca și pe vremuri, dar este trăită ca ceva de nesuportat, de care trebuie neapărat să ne debarasăm, în timp ce în trecut avea un sens, un scop și chiar a constituit o formă de nobleţe. Până la al doilea război mondial, a fost văzută ca o parte inevitabilă a iubirii.Te putea face chiar mai valoros. În cultura creștină, unde Patima lui Hristos ne-a poruncit să-l imităm, durerea a fost o sursă necesară și spirituală de identitate. A fost ceva foarte important. În dragostea de curte, în secolul al XII-lea, putem vedea foarte clar semnul acestei influențe religioase: discursul creștin este împletit cu cel al cavalerului care își arată valoarea, curajul, prin faptul că poate accepta privarea sexuală și distanța față de doamna lui.

În secolul al XIX-lea, romantismul a exaltat, de asemenea, suferința: a făcut posibil să simțim că am existat într-un mod mai puternic. Acest lucru este perfect descris în lucrările lui Jean-Jacques Rousseau, la fel și la germani (gândiți-vă la Werther a lui Goethe). În suferință suntem în contact cu ceea ce este fundamental în noi, arhaic, primitiv. În pasiune și în durere putem să ne alăturăm marii mișcări a lumii, să ne unim ceva mai bine cu această natură atât de frumoasă și terifiantă care ne înconjoară. Nu mai este cazul acum. Când suferim, suntem trimiși înapoi la psihicul nostru eșuat, la ceea ce este problematic și defect în noi.

De ce azi ne simțim răniți în propriile noastre valori atunci când suferim?

E.I .: E o întrebare bună. Acest lucru se datorează în principal faptului că noi credem în atotputernicia psihicului: un psihic bine gestionat ar trebui să ne dea acces la prosperitate. De aici și sentimentul că eșecurile noastre romantice trimit la un eșec personal. Am putea, ca și cavalerii Evului Mediu, să ne spunem că suferința în dragoste ne va oferi ocazia de a ne întări sufletul; sau, la fel ca eroinele victoriene, am putea contesta pe oricine se comportă rău cu noi. În celebrul roman Rațiune și Simțire al lui Jane Austen, vina morală este în mod clar a celui care abandonează, nu a celui care este părăsit. Deci, de ce să te învinovățești? Pentru că distribuția rolurilor și a responsabilităților s-a schimbat complet.

Când suntem nefericiți sau când suntem părăsiți pentru a cincea oară, întotdeauna va exista cineva în jurul nostru care să spună „Dar poate ar trebui să consulți un specialist”. Noi înșine ajungem să ne învinovățim la un moment dat: „Ești responsabil și trebuie că faci ceva inconștient care nu funcționează. Este irezistibil și inevitabil:„ am făcut ceva ”. Suntem responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă. Vina psihicului nostru! Acest psihism atât de puternic încât ar explica tot ce ni se întâmplă. El este cauza inconștientă pentru care un om ne bate,  ne părăsește sau nu vine spre noi.

Acuzați, de asemenea, psihologia că face relațiile mai complexe. Faptul că te cunoști pe tine însuți nu facilitează, din contră, relația cu celălalt?

E.I .: Da și nu. Dificultățile noastre în dragoste sunt, în opinia mea, parțial cauzate de un recurs excesiv la autoanaliza psihologică, la obsesia de a studia și cunoaște sinelui nostru. Secretul succesului, al fericirii, ar fi să știm cine suntem, să știm care sunt dorințele noastre „reale”, nevoile „reale” etc. Datorită psihanalizei, am avea tehnici care ne-ar permite să ne vedem ca pe o entitate bine identificată, cu nevoi, obiective pe care ar trebui să le clarificăm. Sunt sceptică cu privire la această viziune asupra bărbatului și femeii ca ființe definite prin esența lor psihologică. Cultura psihologică ne încurajează să devenim atenți la toate mișcările noastre interioare, la cele mai mici iritații mici, la supărările noastre care ar caracteriza preferințele noastre.

Dar introspecția nu este neapărat un mod bun de a te cunoaște pe tine însuți și de a ști ce îți va oferi prosperitate. Multe cercetări din psihologia cognitivă arată, de exemplu, că alegem mai puțin bine și că regretăm mai mult alegerea noastră atunci când este rezultatul introspecției, prin analiză verbală. În plus, rafinamentul acestor tehnici psihologice face ca „mecanica” noastră interioară să fie mult mai rafinată, mai complexă și mai sofisticată. Este ca și cum un ceas ar avea unelte atât de precise și subțiri încât nu vor putea să se potrivească. Pentru a vă adapta unul la altul, trebuie să aveți ochii ațintiți asupra unui obiect exterior, nu asupra ta.

De ce credeți că psihologii și terapeuții de cuplu alimentează această „nouă dezordine amoroasă”?

E.I.: Pentru că se bazează pe concepția falsă că orice poate fi rezolvat prin cuvinte și că trebuie doar să le găsești pe cele potrivite, strategia emoțională convenabilă pentru a rezolva problemele și a iubi. „Comunicarea” a devenit noua dogmă pe care o găsim peste tot: în afaceri, sexualitate, educația copiilor. Dar în numele a ce? De ce ar fi imatur să ne îndrăgostim de cineva fără să știm nimic despre el, fără să ne întrebăm măcar o dată dacă avem nevoi similare și dacă psihicul nostru este compatibil?Pentru a iubi, nu trebuie neapărat să ne revelăm nouă înșine sau altora. Cred că esența relației romantice se bazează pe nespus și nu poate fi explicat: atracția fizică, sexualitatea, energia, vitalitatea eliberată de cealaltă ființă … Toate aceste lucruri nu au legătură cu formalizabilul, verbalul, rostibilul.  Îi acordăm mai puțină atenție pentru că ne imaginăm din greșeală că ceea ce este important este să vorbim despre răcelile și iritațiile noastre, să examinăm ceea ce merge bine și rău.

Nu! Iubirea poate fi mai primitivă decât atât: simpla prezență a unei persoane, felul în care există, ne pot face să ne simțim unici și de neînlocuit, ca fiind acasă în lume, așa cum spune filosoful englez Simon May. Deoarece este foarte rar, avem întotdeauna speranța de a o găsi prin comunicare, dar comunicarea este doar un paliativ la această prezență carnală, intuitivă atât de greu de găsit și pe care o căutăm cu toții în mod obscur.

Eva Illouz este sociolog și profesor universitar franco-israelian, specializată în sociologia sentimentelor și culturii. Este director de studii la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales.

Interviul l-am tradus din PSYCHOLOGIES