”Trebuie să devii cine ești”
”Trebuie să devii cine ești.” Pare un slogan tocit ca o stâncă de mare, subliniat cu markerul roz într-o carte de dezvoltare personală. Dar nu. E din ”Copilul de nisip”, romanul lui Tahar Ben Jelloun, scriitor marocan, câștigător de Goncourt în 1987. Și are mai mult miez și sevă decât vă puteți închipui.
”Trebuie să devii cine ești.” – iese din roman. Mi se rostogolește prin cap de câteva zile (chiar și la coafor ). Îmi intră în cutele minții.
De ce și cine spune că trebuie? Și, apoi, cum știi cine ești și cine/cum să devii?
Ahmed (nume de bărbat) este a opta fată (!!!) a unui cuplu islamic. Să dai naștere, în Marocul anilor 50, unui șir de atâtea fete, reprezenta nu doar un eșec al seminței bărbătești, dar și calea sigură să fii, după moarte, moștenit de frații tăi, și nu de soție și fiice.
Ahmed, în complicitatea de mormânt a moașei, tatălui și mamei acestuia, este crescut ca băiat după toate legile islamice. Asta însemnând, desigur, mai mult decât abluțiunile în baia publică alături de bărbați și cotloanele lor ascunse. Însemna, în primul rând, mult mai multe drepturi decât ale femeilor, inclusiv dreptul de a prelua și conduce afacerile tatălui după moartea acestuia.
Ahmed crește, având interpus între el și familie, între el și societate, un zid al tăcerii, al izolării, al acoperirii totale a corpului, a vocii.
Și așa crește până când? Simplu. Până când trebuie să devină cine este, de fapt.
Până când trupul de femeie începe să erupă ca un vulcan adormit. Până când sânii îi înmuguresc și plesnesc sub pânzele care au rostul nu doar să-i aplatizeze, ba chiar să-i introducă în torace, ca o creștere inversă. Până când cârpele din dulapul surorilor dispar mai repede decât de obicei pentru a se impregna de scurgerea femeiască. Până când pulsiunile sexuale încep să bântuie nopțile nedormite ale lui Ahmed.
Până când Ahmed începe să se caute și decide să-și părăsească familia pentru a-și regăsi esența.
O găsește Ahmed singur? Și cu ce preț? Povestea asta reală este istorisită într-o piață a Marocului. Și, pentru că poveștile, în primul rând, îl eliberează pe cel care le spune, pasând ascultătorului responsabilitatea unei posibile continuări, alți povestitori preiau povestea și îi caută un sfârșit.
Este frumoasă metafora porților care se deschid și închid în funcție de capitolele romanului.
Este însă dureros că, depășind granițele romanului, de multe ori în viață adoptăm (cu sau fără dorința noastră) niște roluri, devenind purtători până în intimitatea noastră. Îmbrăcăm personaje sau încercăm să încăpem în niște tipare pe care noi credem că societatea le ”prețuiește”, grație cărora credem că se răzbește mai ușor. Ne-am deprins cu arta disimulării și o exercităm chiar și în cele mai apropiate relații.
Totuși, goliciunea trupului spune un adevăr ca ziua și ca noaptea. Trupul gol nu minte; trupul gol trădează.
Ce se întîmplă cu Ahmed după ce devine o ciudățenie, jumătate femeie-jumătate bărbat, într-o cușcă a unui circ? Și în ce stadiu de devenire îl găsește sfârșitul prematur? Pentru că, ”să semeni cu tine însuți nu înseamnă să fii diferit?”.
Eu m-am eliberat de poveste, vă las vouă să aflați restul….
Ed. Nemira, 2020, traducere din franceză de Mihaela Stan.