Seducție cu premeditare a la Yalom
Deși n-a fost tot timpul așa, de zilele mele, cel mai mult mă bucur când primesc cărți. Prietenii mei știu asta. Într-un octombrie tare văratic, mă văd cu C. la o cafea de sâmbătă. Înainte de asta, mă tr
age spre librărie și-mi zice: ”Hai, alege ce cărți vrei!”. Treaba asta nu mă derutează deloc, marea de cărți – vreau să zic. Și nici nu mă arăt indecisă. Mă las în voia lor. Știu că nu eu le aleg pe ele, cărțile mă aleg pe mine. Și, după ce mă aleg, își lasă cuvintele în pielea mea ca niște ulcerații. Care nu se (prea) vindecă.
M-a ales atunci ”Minciuni pe canapea” a lui Irvin Yalom. Habar n-aveam cine este și nici n-am căutat pe loc referințe despre el.
Am deschis cartea la jumătate. M-aș fi așezat pe jos, acolo, în librărie, să continuu să citesc. Am amânat totuși momentul până cînd am ajuns acasă, iar luni dimineață cartea zăcea deja cu coperta 4 în sus. Obosise și ea. Făcuserăm împreună un sprint. Sinceră, cu un umor pe mai multe game, bine scrisă, cu tempo aproape de roman polițist. E genul care-ți lasă copiii nemâncați, pentru că nu mai ai timp să gătești.
Ce să mai zic de aspirator???
Următoarea a fost, cum altfel, ”Plânsul lui Nietzsche” în traducerea de cristal a Luanei Schidu. Greu am găsit-o. Am bătut vreo 3 librării. Și, pentru că m-a făcut să pierd atâta timp căutând-o, am înghițit-o repejor și abia apoi am metabolizat-o. Ca un hamster.
Iar la ”Problema Spinoza” ajungi inevitabil, pentru că deja nu prea mai ai scăpare.
”Efemeride” le mi-au ajuns doar la cina de seară și micul dejun foarte matinal. Sunt 10 povestiri care, vizual, curg ca o apă limpede, în timp ce picioarele mi-au fost imersate în ulei încins (sau invers?). În perioada asta pandemică, poate mai mult ca niciodată, ne-am confruntat toți, mai de aproape sau mai de departe, cu iminența/posibilitatea acută a morții. Despre asta vorbește, în principal, Yalom cu pacienții săi în cele 10 povești de psihoterapie. Și mai vorbește despre cum să trăiești ”aici și acum”, despre cum să ai o viață bună fără bruiajele dorinței de a fi avut un trecut mai bun, despre cum lipsa conștiinței de sine caută să fie umplută cu stima de sine pe care ai putea-o obține prin ochii altora.
”Cele zece povești se doresc a fi surse de învățare, oferind lecții clare de psihoterapie care nu se regăsesc în mod obișnuit în programa contemporană.”
Acum, n-am să pot reține doar pentru mine că, în ciuda seducției cu premeditare pe care o practică Yalom în cărțile lui, întrevăd o auto-aureolare a muncii de phihoterapeut practicate dincolo de vârsta de 80 de ani. În definitiv, are și de ce. Câți au așa un palmares?