Câinii, prietenii alergătorilor de ieri. O poveste despre începuturi

La 2 luni după ce l-am născut pe Ștefan, am început să fac sport, după și de capul meu. Aveam fix 3 antrenamente acasă (cu gantere de 1 și 2 kg, un gym ball, o bandă elastică) și 2 alergări în parc. Dacă alergam în Herăstrău, departe însă de unde locuiesc, era bine. Cei mai mulți dintre cei care alergau erau expați și era civilizat. Nu ploua, ca azi, cu pasionați de sport/nutriție și maratoane.

Asta era acu` 12 ani. Cartea lui Demis Roussos despre cum a slăbit a fost Biblia anilor 90…

Dacă alergam în Tineretului, singură, aveam de înfruntat fie haitele de câini (aproape o jumătate de parc era încă sălbatică), fie fluierături, înjurături sau remarci de-a dreptul ”simpatice”: ”Ce-ți trebuie s-alergi, vrei să slăbești?”, ”Uite-o și p-asta!”, ”Hai sictir!”.

Una doar a fost poetico-binevoitoare de la un domn trecut de 50, care s-a tras politicos din calea mea, lasandu-mă să alerg pe aceeasi traiectorie și spunandu-mi:” ce sprinteneala de pisica birmaneza bipeda!”

Într-o altă zi, cu cer care apăsa de un plumburiu bacovian, cu vânt și freamăt de lac, la 20 de minute se mai arata cate o fiinta omeneasca. Era apasator! Urma sa intru in linie dreapta cand mi-a aparut in fata un individ infofolit pana peste nas – de altfel, il remarcasem cand am inceput sa alerg. Mi-a adresat niste ocări nasoale rău. M-am uitat in jur….dupa un cat de mic posibil ajutor in caz de urgenta (în afară de picioarele pe care mi le pusesem la spinare…). Singura fiinta care parea pasnica si solidara cu mine era un caine. Cred ca si el a simtit involburarea mea si m-a mai insotit – politicos – cativa pasi…..

Azi, comunitatea pasionaților de sport s-a mărit. Să te antrenezi în parc nu mai e o ciudățenie, ci absolută normalitate.

Femeile care fac sport sunt din ce în ce mai multe.

De aceea, și eu am simțit necesitatea de a crea un grup de FB dedicat femeilor preocupate de un anume fel de a trăi. Și tu poți face parte din el. Înscrie-te pe FB la FIT la 40+.