De la -10 grade la +10. De blog

Sunt un sloi de gheaţă care arde pe dinăuntru. Între senzaţia de ger care îmi intră prin toţi porii până în măduva oaselor şi senzaţia de arsură, graniţa e subţire ca o părere. Obrajii, coapsele, extremităţile îmi ard de ger, dar alerg. Alerg şi ştiu din anii trecuţi că senzaţia asta nu durează mai mult de 10 minute. Apoi mă obişnuiesc. Aleg cât pot de repede (mai repede decât o fac în condiţii normale) ca să ajung pe porţiunile în care razele soarelui împart lumea în două. Ajunsă aici, ca să mă bucur de ochiul lacului îngheţat, de albul înțepător – doar ramurile plângăcioase ale salciei nu păstrează zăpada pe ele – slabesc puţin ritmul. Abia acum reuşesc sa respir cât de cât normal. Mai devreme, fiecare inspir îmi reteaza beregata. Mă încarc cu și de tot albul sclipitor ca paietele. În dreapta, soţul meu. Aleea e lată, alergăm cot la cot. Mai trec din când în când pe lângă noi unul- doi alergători. Ma uit la ceas (întotdeauna mă cronometrez): au trecut 18 minute. Urcăm podul de cale ferată să facem cale întoarsă pe partea cealaltă a lacului. În Herăstrău, mai ales când alerg pe zăpadă, ma simt ca la mine în grădină. Cunosc pământul pe care calc bucată cu bucată. În faţă, perechea de bătrânei pe care o întâlnesc deseori sâmbăta şi duminica la orele dimineţii – întotdeauna se ţin de mână. Alerg în ritm constant. Pot s-o ţin aşa vreo 2 ore. Acum ar trebui să văd veveriţe. Un fotograf amator le ademenește zdrăngănind două nuci. Până să mă depărtez, nu s-au arătat. E prea frig. În stânga, pe o fâşie de mal dezgheţat stau la soare raţele aliniate ca pe sfoară. Pe dreapta, grătarul e plin de zăpadă. Aici, vara, la ora 9, micii deja sfârâie si fumul înecăcios înfundă plămânii pentru o săptămână; căldura aduce multă forfotă în zona asta şi cu greu mă strecor fără să nu mă izbesc pe cineva. Acum însă nu e nimeni. Aleile sunt degajate, băncile sunt curăţate de zăpadă, dar au o pojghiţă de gheaţă deasupra ca un strat de protecţie, aşa încât nu poți sta ud și contemplativ, scrutând din şezut lacul îngheţat. Până la finalul cursei mai am vreo 5 minute. Pe zăpadă, deşi efortul mi se pare mai mic şi mai relaxant pentru articulaţii decât decât pe asfalt, scot 1-2 minute în plus. Dar ce înseamnă asta la scara omenirii… Mă apropii de intrarea în parc şi de capătul cursei. Oamenii s-au trezit; vin tot mai mulţi. Şi soarele e mai generos. Acasă ne aşteaptă Maria şi Ştefan.

Este unul dintre primele texte pe care le-am scris cu fix 10 ani în urmă pe www.dumitra.net

Azi, sunt 10 ani de blog.