Poveste cu pere dulci și caramel sărat

La cutremurul din `77 eram de 4 ani. Tata se internase, puțin înainte, la spitalul din Brăila pentru analize, mama rămăsese cu noi acasă, în sat. Atât a apucat, să mă înșface și să le strige surorilor mele mai mari ”Haideți, haideți!”. În urma noastră, hornul casei s-a prăbușit.

`77 a fost și anul în care preotul satului, cu care împărțeam aceeași casă, noi – un sfert, el – trei sferturi, ne-a dat în judecată pentru un păr. Casa, construită din chirpici groși de 60 de cm, avea trei intrări independente, pe trei dintre laturi.

Stanca și Filip Țapu, sora și cumnatul bunicului meu patern, ambii învățători în Scorțaru Vechi, satul nostru, înainte de a se stabili în București, au vândut părinților mei un sfet de casă (3 camere și terenul aferent), restul – preotului din sat, un basarabean taciturn și mohorât, fără copii, a cărui dantură plină de aur contrasta puternic cu hainele monahale.

Părul pentru care ai mei au fost chemați în instanță era o mândrețe de copac la ale cărui crengi ajungeai doar cu scara, dar nici așa până în vârf. Primăvara se umplea tot de buchețele-buchețele, iar, când se scuturau florile, o perdea albă, groasă, acoperea pământul din jurul lui. Făcea pere de toamnă mari (îți trebuiau două mâini să cuprinzi cum trebuie o pară), dulci, suculente. Pere perfecte, fără viermi, generoase la fel ca trunchiul lui gros, pe care nu-l putea cuprinde doar un om.

Popa avea și el unul din același soi, în dreptul bucății lui de casă. Reținem că el avea și partea mai mare din casă, și mai multă deschidere la uliță. Filip, cumnatul bunicului, îi plantase nu la mare distanță unul de altul pentru înlesnirea polenizării. Probabil că tot din pricina asta popa s-a simțit îndreptățit să și-l revendice. Mama zice că nu mâna propriu-zisă a necuratului l-a lucrat pe popă, ci a preotesei cea pizmașă. El voise pesemne să-i facă pe plac. Știți doar cum sunt nevestele…

Părinții mei chemau și vecinii să culeagă pere, preotul, nu. Mama nu mi-a spus, dar sigur preoteasa făcea dulceță din ele, altminteri ce ar fi împiedicat-o să nu le împartă. Ce să faci cu atâtea pere…Tata trăsese un gard de plasă între noi și preot, bănuiala lui fiind că, de fapt, părul era un pretext pentru ca popa să acceadă și la bucata de pământ din vecinătatea copacului. Habar n-am pentru care motiv.

Pe fâșia asta dreptunghiulară, îmbrăcată de umbra părului, mama planta flori, crini, în special. Dacă vrei sa-l faci pe Dumnezeu să te privească, plantează crini. Mama știa asta mai bine ca preoteasa noastră.

Instanța, după ce a analizat schița casei și tot dosarul pentru care tata a făcut nenumărate drumuri la Judecătoria Brăila, cu motoreta, câte 60 de kilometri pe zi, a decis că părul rămâne al nostru. Și asta pentru că fereastra celei de-a treia camere, de patru metri pătrați (ceea ce pentru o casă de țară însemna un spațiu considerabil), pe care mama o ținea ”de curată”, cu șifonier, așternuturi și scoarțe țesute de ea, dădea chiar în părul râvnit de popă.

Am puține amintiri legate de casa asta, printre ele, două sunt pregnante ca lumina de iulie: părul ăsta, cu perele lui mari, și pragul supra înălțat, peste care treceam cu greutate spre camera a cărei fereastră se deschidea, la mică distanță, spre păr.

Rețeta de dulceață de pere, struguri fără sâmburi și caramel sărat e aici.