18 și aproape Pești
15 februarie
Acum 18 ani – grasă, brunetă, tunsa baieteste, însărcinată de nu mai puteam răbda intrarea în Pești – 15 febr. pica într-o luni. Am încercuit-o în calendar cu roșu, ziua în care am decis să nasc. Nu cezariană, natural. Câteva țoale într-o gentuța, “Balanța” lui Baiesu și câteva chei la Dacia bordo, care n-a luat-o din prima, ca era mai frig ca acum. Și ea cam bătrână, vreo 20, dar totuși cu vreo 11 mai tânără ca mine.
Cu Dacia 1310, bordo, cumpărată de la un fost sau chiar foști fumători solizi, mă porneam spre capătul Bulevardului Dacia. Eu am vrut pe 15 cu orice preț. Ninsese. Blindasem, timp de câteva luni, toate portierele cu pungi, în caz de urgențe vomitive, care erau cumplite, epuizante, cotidiene. Vara, când se încingea toată ca un furnal, mirosea a cauciuc ars, ceea ce îmi amplifica îngrozitor starea paralizantă de rău. Volanul nu se regla, evident!, iar cu burta mea ajunsese să facă corp comun. Azi, domnișoara este dusă la antrenamentul de tenis cu o mașină bleu misano; ar fi putut ninge ca atunci, mâzgălit pe asfaltul călduț. În mașină nu miroase a tutun – tuspatru iubim sportul -, ci a parfum franțuzesc.
Nu, nu, ei, cum, mergeti acasă. Nu nașteti azi, zice doctorița, care n-avea chef de nașteri ca mine în Vărsător cu orice preț. Știti, nu vreau să nasc în Pești. Bine, veniți peste 3 zile. Făcui calculul că, și dacă s-ar fi născut pe 19 (Constantin Brâncuși), tot o prinde Vărsătorul.
Păi, zic, și dacă se rupe apa noaptea, ce fac? Mă sunați și spuneți ca sunteți prietena lui X (nu-i dau numele ca are multi followeri). Și n-am mai născut azi.
18 februarie
”Mâini de spălătoreasă” și aproape Pești. Și Swatchul, pierdut într-o viitoare operatiune de presă la Enisala. Expres îl aveam la mână, să-i calculez mai târziu ascendentul. Fixez cadranul gri, 20h35, prin ceața ochilor măriți și umezi. ”Ziceți, doamnă, acu` ce vă fac?”, le aruncă peste umăr, de undeva din josul măruntaielor mele, grupului de studenți. ”Coaseți perineul”. ”Vedeți ce le știe doamna, s-a pregătit.”
“Cu ce v-am provocat nașterea?” “Cu oxitocina.”
Grupul de studenți a chicotit, spre plăcerea doctoriței. Și a mea.
Plecai pe 15 februarie să nasc natural, în Vărsător, dar doctorița n-avea chef de nașteri ceas, ca mine. Dacia 1310, mai degrabă. Știam că travaliul poate fi provocat administrând oxitocină, lucru care s-a întâmplat abia azi, dar cu 18 ani în urmă.
Revenii la spital pe 18 februarie. Doctorița era de gardă, așa că și Maria s-a născut tot pe 18, 20h35. Cu ”mâini de spălătoreasă” însemnând că stătuse peste termen și nici nu avea de gând să iasă. Îi plăcea să se scalde acolo, lucru pe care îl observ și azi la ea: ușurința și seninătatea cu care se strecoară printre momentele de viață.
Fotocopiasem de la o colegă măritată cu un francez o carte groasă, în franceză, despre naștere. O enciclopedie. O visam pagină cu pagină. 9 luni citii din ea cum nici din Biblie n-am citit, cu sfințenie cotidiană. Abia la miezul nopții am fost transferată în salon. Eram singură și am plâns. Dar nu de durere, anestezia peridurală încă nu-și terminase efectul. Am plâns pur și simplu, cum plâng femeile din preaplin, și am scris cu roșu într-un carnețel cu coperți negre.
Nu mai știu ce și nici n-am avut vreodată curiozitatea să văd. Uneori, scrisul trebuie să rămână ca gândul nedus la capăt și mai intim chiar decât o grădină secretă; sau intim ca dendritele a două petale roș-rozalii de la baza Muntelui lui Venus.