Venus din propria-ți palmă

Tânjind după grădinile înlocuite de triumful betoanelor reci, mari iubitoare de viață-verde-viu, și poate și rachiu, tovarășele de tip nou – ”gospodine în bucătărie, curve în pat, doamne în societate” – plasau planta asta pe scări de blocuri comuniste. Mirosul rânced-dulceag de tocăniță interferează cu cel aspru, reavăn, ca de pădure de conifere, al plantei ăsteia de interior.

Frunzișul țâșnește revărsat din ghiveci precum podoaba capilară de tip afro. Planta asta e veșnic verde, iubește umezeala și locurile semi-umbroase. Romanii îi spuneau ”capillus-veneris”, francezii i-au zis Cheveux de Vénus (Părul lui Venus), noi îi spunem ferigă, Șișkin – ”Părul Venerei”.

Cartea asta este ca îndrăgostirea după 40-50 de ani. Sau dezîndrăgostirea? O duci din cap și mai puțin cu inima, de care te lepezi ca de un palton ud și-l lași în antreu să se scurgă, o sublimezi mai mult decât o trăiești, o proiectezi într-un viitor incert, sprijinind-o pe cârjele frumuseții amintirilor a ceea ce ai fost odinioară.

Jurnalul decolorat al unei faimoase cântărețe la început de secol XX, nonagenară, a cărei biografie tânărul Șișkin se angajează prin contract să o scrie, stă pavăză că-i așa. Dar asta înainte ca el să se stabilească în Elveția și să devină interpret – ”tălmaci” – pentru rușii azilanți. Mărturiile acestora îi populează insomniac tălmaciului cartea asta și nopțile.

Că oamenii nu sunt roboți. Poveștile trec ca lama cuțitului și prin derma ascultătorului interpret, povești ca un Turn Babel redate în carte sub forma ”întrebare” – ”răspuns”, fără vreun fir logic, care cresc ca un torent: dislocă, zguduie, inundă. Suntem ceea ce spunem despre noi. N-ai decât să nu crezi.

Și nu aștepta de la asta nici frumusețe, nici visare. E viață împerecheată între abject și rai.

”Nimeni nu înțelege pe nimeni. Iată deci care este meseria mea. Tălmaci la cancelaria băjenarilor din ministerul apărării raiului. Și fiecare vrea să explice ceva. Și speră că va fi ascultat. Și aici sunt eu cu Peter. Eu traduc întrebările și răspunsurile, iar Peter le notează, dă din cap, cică, ei, ei, nu prea v-am crezut. El nu crede pe nimeni.”

N-am găsit (sau nu-mi mai amintesc), până la Șișkin, o mai concisă, lucidă și tăioasă descriere a poporului rus: ”În Rusia puterea se ține numai cu dinții, cum și-a desfăcut țarul puțin dinții, totul s-a prăbușit! Și cu cât sunt mai puternici dinții, cu atât poporul rus permite mai mult: mâncați-ne! Că, dacă nu, vă mâncăm noi pe voi!”

Apoi vin momentele de acalmie și extaz amoros din jurnalul fostei cântărețe, printre filele căruia inserează eșecul propriei lui povești de dragoste, duse la Roma pentru reparație și restaurație. Dar nici muzeele, nici fântânile care îndeplinesc dorințe, nici umbra fostei profesoare Galpetra (cu mustăcioara ei închisă la colțurile gurii și burta ca de borțoasă), care i se așează pe umăr în vizitele orașului etern, nu mai repară inima Isoldei lui (probabil, a doua soție a scriitorului) plângând după un Tristan pierit într-un accident de mașină.

Un alt jurnal, al Isoldei de data asta, îi cade scriitorului sub ochi din ecranul computerului. Accesul nu-i este permis, dar nu-și poate reprima curiozitatea, citindu-l, iar asta mai scoate niște cărămizi din șubreda armonie familială.Un oraș etern în care dragoste eternă nu există, iar fericirea conjugală e o plantă care se usucă fie de prea mult soare, fie de prea multă apă, fie de prea mult timp. Sufletele, ele singure nu se pot repara cu puțin mortar precum zidurile cetății, și cad. Sau decad.

Și câtă finețe, și câte nuanțe, și câte trăiri, și câte lacrimi au paginile astea de jurnal! Jurnalul a două femei despărțite de un secol aproape (fiecare dintre ele pierzându-și mortal prima iubire) scris amăgitor de bine de un bărbat. Dovadă că poate nicio femeie nu citește mai bine în sufletul ei ca un bărbat.

Revenind, e o dragoste cu lumina stinsă să nu ți se vadă părul încărunțit, vopsit cu Henna, pielea care nu mai strălucește și se boțește ca stofa spălată de zeci de ori, obrajii care privesc mai mult în jos și el, care n-a mai dat pe acasă de câteva zile, pretextând, ca de fiecare dată, că e reținut cu treburi în alt oraș. Dar ea știe că altu-i motivul. Că femeile au în gene simțul și mirosul să detecteze ”cealaltă femeie” care i se strecoară în lenjerie. Pur și simplu știe când în patul ei sunt trei. Și ce frumos fusese la Paris, când ea purta în pântece bobul acela de mazăre! Se afla nu doar la Paris, dar și la a treia iubire, ce mărturie mai clară că cea mai mare dragoste e cea care n-a putut naște/crește?

E o dragoste ca poarta de nord a Venerei din Turnul Babel. Asta însemnând nu doar frumusețe, ci și întunericul cel mai greu, momentul de miez de noapte când lumea misterelor pârjolește orice fir logic, exact cum planeta Venus, de aceeași dimensiune, densitate și compoziție ca și Pământul, arde tot pentru că este cea mai fierbinte planetă din sistemul solar.

Și ce alte mistere mai mari decât nașterea, iubirea, moartea cunoaștem? Hm? A, poate acela al stelei vestitoare de la Betleem. Dar a fost elucidat între timp. Steaua care a vestit nașterea Lui a fost de fapt suprapunerea planetelor Venus și Jupiter, de pe Pământ ele părând un singur corp ceresc.

Întrebare: Dar nemurirea?

Răspuns: A, nemurirea! Ea ”începe la femei între picioare”.

Întrebare: Dar e adevărat ce a spus un om ”că fiecare are în suflet o gaură de dimensiunea lui Dumnezeu”?

Răspuns: Prostii. ”Fiecare are o gaură de dimensiunea iubirii!”

Fiul lui Șișkin – barieră în patul conjugal tocit de neînțelegerile celor doi – acest ”stimate domnule Nabuconosaurus” cu care se joacă epistolar după ce fericirea cuplului, balneotratată cu aer roman, n-a mai putut fi restabilită, trage tot ce e mai ”mișto” din eșecul părinților: ”De Crăciun, toți primesc daruri de la un singur tată, eu primesc daruri de la doi! Nu-i așa că-i mișto?”

Cartea asta, a treia scrisă de Mihail Șișkin și mult premiată, nu e o carte, ci cărți, nu are un stil, ci stiluri, nu e (doar) poveste, e gingășie și poezie, e finețe și tandrețe. Nu căuta în ea un fir logic – nimic nu se înnoadă, de fapt, totul se înnoadă și se despletește cumva, la fel ca părul Venerei – uită-te după frumusețea peisajului ideilor. Cu Șișkin nu știi dacă ești în tren și admiri peisajul, în avion și privești cu înțelepciune lumea de sub tine sau pe propriile picioare în drumeția spre muntele lui… Venus din propria-ți palmă.

Și câtă frumusețe babiloniană e în cartea asta, și câtă feminitate, cu atâtea fațete, strecurată fin prin ochii unui bărbat!

”Iar într-o zi cu vânt iarba s-a umplut de foi albe căzute, ca și cum pentru un copac de hârtie venise toamna.”

”Vântul pieptăna un brad făcându-i cărare.”

”Un râușor se târăște ca un cazac și trage de păr algele.”

Editura Curtea Veche, 2013, traducerea Antoaneta Olteanu. Colecție coordonată de Luana Schidu