Brandenburg spre Thomas Mann

Într-o anume fereastră a unor zile la mare, lumina se umple așa, ca în poza de mai jos, de lapte crud. E clocot rece, metalic lumina asta. N-o vezi tot timpul. În orice caz, nu cu ochii o percepi, ci cu o cută de suflet pe care n-ai voie s-o încredințezi decât, cel mult, ferestrei ăsteia, după care se va stinge odată cu tine.

În pliul ăsta, ca-ntr-un buzunar cusut pe interior, ascunzi, reprimi, înăbuși, exersezi, admiri sau iubești ilicit, ca apoi să sucombe în tine – timpul nivelează totul – tot ce se ițește sub formă de gând nebun și pedepsibil, dorințe clandestine, pofte nepermise. Cuțitul ăsta de lumină e Brandenburgul către toate astea.

E singura fotogramă pe care o păstrez din ”Moarte la Veneția”. Umblu și-o caut înadins în zilele la mare în care bezna asta de suflet se aprinde. Am căutat-o și în ”Magicianul” lui Colm Tóibín. Evident că n-aveam cum s-o găsesc, dar am înțeles, cum singură n-aș fi reușit (cu Wikipedia, la fel de puțin), de unde se alimenta. Și ce uriașă sursă…

Potențial să devină o modă, dacă nu chiar feng shui, să vorbești, să scrii despre homosexualitatea (ascunsă, și revelată ulterior, sau declarată fățiș) a unor scriitori sau pesonalități care umplu strâmții pereți ai spațiului nostru terestru. Întrezărind-o în ”Moarte la Veneția” (Thomas Mann), te-ai aștepta ca tot asta să se întâmple, în principal, și în romanul despre viața lui Thomas Mann scris de Colm Tóibín.

Nu, nu se întâmplă asta ca rotația titirezului în palmă (aș zice chiar că e o chestiune trecută în subsidiar). Se întâmplă mult mai frumos, elegant și legat, rezultând un mecanism (da, e chiar un mecanism bine uns cartea asta) cu piese fine, fasonate micrometric, pe ale căror fețe stau lipite halci de istorie care au zguduit Europa: Primul Război Mondial, ascensiunea lui Hitler, al Doilea Război Mondial. Toate astea traversând destinul bogatei și prodigioasei familii Mann. Care, la rându-i, străbate Europa – și cu ce preț! – pentru a-și găsi cetățenie și adăpost temporar în America, imediat ce Hitler declașează pogromul împotriva evreilor (Katia, soția lui Mann fiind evreică).

N-aș zice că-i un roman intim despre Thomas Mann, ci, mai degrabă, despre un alt fel de Casă Buddenbrook (în principal, pentru ”Casa Buddenbrook”, publicată, atenție!, la 26 de ani, avea să i se decerneze Nobelul pentru literatură) cu apucături moderne, avangardiste: patru dintre cei șase copii ai cuplului Thomas – Katia devin scriitori, doi dintre ei declarat homosexuali.

De curând am vizitat Berlinul, oraș aproape ras de pe fața pământului, după al Doilea Război Mondial. În două părți diferite ale orașului încă se păstrează, spre aducere aminte, bucăți din Zidul Berlinului, iar pe unele porțiuni asfatul este întrețesut cu piatră cubică, semn că pe acolo s-a înălțat oroarea care a despărțit Germania în două.

În 1949 (Zidul Berlinului avea să fie ridicat în 1961), revenit în Germania după un exil de 15 ani, Man este sfătuit de prietenii americani, care îi înlesniseră obținerea cetățeniei pentru el și familie, să nu viziteze zona de răsărit, controlată de ruși.

”Dacă ar fi refuzat învitația de a merge în Est, știa c-ar fi fost disprețuit de colegii scriitori germani, inclusiv de propriul frate. Ar fi fost denunțat ca fiind un lacheu al americanilor. Avea de ales, acum, între a fi demonizat, ca scriitor care-și dăduse onoarea pe influență la Washington și o viață comodă în California, și a fi considerat de americani profund nerecunoscător și neloial. I-a trecut prin minte că mult mai satisfăcut ar fi fost cu eticheta de nerecunoscător și neloial. Dacă-i făcea lui plăcere, era gata să meargă și în Zona de Est.”

Finalmente, Germania reunită de azi pare să-i fi dat dreptate lui Thomas Mann, care, alături de Einstein, au marcat profund secolul XX.

La mai puțin de două ore de mers cu trenul de la Lübeck, orașul în care Thomas Mann s-a născut, ajungi la Wolfenbüttel, oraș din landul Saxonia Inferioară. Aici, din 1572, există Biblioteca Herzog August, considerată cea mai mare bibliotecă la nord de Alpi, numită și a opta minune a lumii, deosebit de bogată în biblii, incunabule și cărți vechi, aproximativ 10.000 de manuscrise. Casa prietenilor mei, pe care i-am vizitat de curând, nu e departe de locul bibliotecii. Căsuțe vechi, de pe la 1600, ca niște bibelouri de porțelan stau în picioare mai bățoase decât orice monument granitic. Case noi, cochete, îmbrăcate în liniște și vegetație, le înconjoară. Nu-și dau coate, e cea mai frumoasă reconciliere a Germaniei de azi. În curtea prietnilor mei se vorbește deopotrivă despre Doktor Faustus, unul dintre ultimele romane ale lui Man, și de Einstein. Cu precizarea că, în cazul de față, Einstein și ZwEinstein* sunt numele a două găini din rasa Sussex, foarte îndrăgite de copiii lor. * (joc de cuvinte; eins înseamnă unu în germană, zwei, doi)

Revenind acum la roman, să scrii fara sa te abați de la datele biografice, sa dai cititorului senzația că-i sufli la ureche niște amănunte erotice de o intimate de seif (si care obligatoriu trebuie sa rămână între voi, ca asa ceva nu se strigă în gura mare prin târg), asta-i ceva ce ține de magie literară. 

E frumos și groaznic de muncit romanul asta, 15 ani de lucru la el, dar ce mecanism perfect. Este cea mai frumoasă poartă de intrare în opera lui Thomas Mann. Dacă vei deschide Wikipedia să afli mai multe despre Thomas Mann, nu vei găsi nici 10% din bogăția de detalii a cărții lui Colm Tóibín. Vei găsi, în schimb, în versiunea franceză a Wikipedia despre Thomas Mann, o simpatică referie la cartea ”Magicianul” de Colm Tóibín. Nu în română, nu în engleză, în franceză.

Mulțumesc, Denisa Comănescu, pentru dar. ”Magicianul” e un mare roman (evident, fără diacritice 🙂 )