”Război” célinian, după 88 de ani

Excepțională traducerea Magdei Răduță. Chiar și doar pentru asta, romanul merită toată vâlva strârnită printre pasionații de Céline (eu, printre).

Citii în ultimul an cărți bune, fără îndoială, dar traduse într-o româno-franceză admirabilă. Vreau să spun cu asta că simți franceza mustind sub țesătura textului, gata-gata să inunde româna.

Nu e cazul aici. Curg frazele exact cum avionul lunecă printre nori (că tot am citit-o de curând în timpul unui zbor la Berlin și-l aniversarăm și pe Eminescu), Céline nefiind vreun drăgălaș sau duios, cu tât mai puțin când vine vorba de traducere.

Cartea asta, al cărei manuscris a fost descoperit recent, fără a fi vreun mare roman (în comparație cu uriașele ”Moarte pe credit”, ”Călătorie la capătul nopții”), e însă un eșantion emblematic pentru scriitura lui Céline.

Și, dacă până acum Céline ți s-a părut prea greu, începe cu cartea asta. E un minilaborator celinian de ironie, uneori în țușe groase, umor, scene erotice (da, chiar și în timpul războiului, deși cartea a fost scrisă la douăzeci de ani după Primul Război Mondial în care și el a luptat), cinism și-o scriitură ”povestită”.

Când Céline fuge împreună cu soția, în 1944, din apartamentul parizian (grave acuze de colaboraționism), lasă în urmă manuscrise pe care nu le mai găsește la revenirea în Franța, în anii 50. Avea să deplângă până la moarte dispariția lor.

Și uite că ele apar, nitam-nisam, pe la sfârșitul lui 2021.

Până acum s-au publicat în Franța două dintre manuscrisele dispărute în 44, al treilea e în curs de apariție.

În România există doar ”Război”, dar este de aplaudat efortul făcut de #EdituraAnansi de a-l tipări, la scurt timp după ediția franceză.