Salutări lui Radu! De la N.

Ne-am întâlnit azi, eu și o prietenă, cu tipii ăștia doi, cu Jonathan și Anthony. Jonathan era cam somnoros, n-a prea avut chef de vorbă. Drept că și eu eram cam jenată. Deh, ca prima oară cu un om… Plus că se vânzoleau mulți străini prin cafenea (eram pe Lipscani).

Jonathan venea de la 𝘾𝙖𝙨𝙖 𝙨𝙤𝙢𝙣𝙪𝙡𝙪𝙞, 𝙉𝙧.11 (cică are și 𝙈ă𝙧𝙩𝙪𝙧𝙞𝙞 𝙙𝙚𝙨𝙥𝙧𝙚 𝙣𝙚𝙗𝙪𝙣𝙞𝙚 de acolo), tocmai din 𝙈𝙞𝙙𝙙𝙡𝙚 𝙀𝙣𝙜𝙡𝙖𝙣𝙙. Fusese cu 𝘿𝙤𝙢𝙣𝙪𝙡 𝙒𝙞𝙡𝙙𝙚𝙧 ș𝙞 𝙘𝙪 𝙢𝙞𝙣𝙚. Dar eu nu-mi aduc aminte să fi fost și eu. Ba mai mult, atunci când a fost el cu Domnul Wilder, eu eram la țară, în grădină. Citeam ceva proaspăt scos de Polirom. Mi-o dăruise un prieten care-mi cunoaște bine gustul.

Nate, că așa a insistat să-i zicem, ca-ntre prieteni (scumpo, zi-mi Nate), și-a adus aminte și ne-a povestit cum a venit el în România la un moment dat. Ei, a fost o întreagă epopee cu o mașină care l-a lăsat în pană. Da` el s-a amuzat, că cică toți scriitorii au o chestie cu penele la un moment dat. Ce n-aș da, zice el, să n-am decât pene dintr-astea.

El mai evocă din când în când România prin cărțile lui, ați reținut, cred. În fine, engleza mea nu e chiar atât de bună ca franceza. Mi-au scăpat niște nuanțe din povestea asta. M-a rugat să-l salut pe Radu. Radu Paraschivescu. Cică a făcut treabă bună traducându-i cărțile.

Eu, la un moment dat, am lăsat timiditatea pe sub masă și i-am spus: Nate, nu te supăra, dar mie mi se pare că tot 𝙈𝙞𝙙𝙙𝙡𝙚 𝙀𝙣𝙜𝙡𝙖𝙣𝙙 e cartea ta cea mai bună. Nu mi-a răspuns. A zâmbit abisal și misterios. Asta nu înseamnă că celelalte nu mi-au plăcut. Mi-au cam plăcut…

Despre Thony, ce să vă zic, e cum îl știți și voi de pe FB, adică tot chel. Nu i-a mai crescut părul. Părea puțin dus cu capul în 𝘾𝙚𝙩𝙖𝙩𝙚𝙖 𝙘𝙪𝙘𝙪𝙡𝙪𝙞 𝙙𝙞𝙣 𝙣𝙤𝙧𝙞. Care l-a cam stors. Un roman muncit bine. El a insistat că nu, nu i s-a urcat la cap Pulitzerul primit în 2015, deși mie mi se părea, văzându-l cum se freca la ochi, că 𝙏𝙤𝙖𝙩ă 𝙡𝙪𝙢𝙞𝙣𝙖 𝙥𝙚 𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙣𝙪 𝙤 𝙥𝙪𝙩𝙚𝙢 𝙫𝙚𝙙𝙚𝙖 el chiar insista să o vadă.

Am vorbit puțin și 𝘿𝙚𝙨𝙥𝙧𝙚 𝙂𝙧𝙖𝙘𝙚, prietena noastră comună, dar n-am aprofundat tema.Trebuia să vină și Jack. L-am sunat și a zis că e 𝙋𝙚 𝙙𝙧𝙪𝙢. Părea, ca de obicei, cam amețit (știți voi metehnele lui…). L-am întrebat dacă îl aduce și pe frate-său și-a zic că da, vine cu el, că 𝙊𝙘𝙚𝙖𝙣𝙪𝙡 𝙚 𝙛𝙧𝙖𝙩𝙚𝙡𝙚 𝙢𝙚𝙪.

Când ne-am despărțit, abia am reușit să aud printre picamerele de pe Lipscani (se umbla la pavaj, deși clădirile sunt acelea care cad pe noi), de aia bietul de el a repetat de vreo trei ori să îi transmit Denisei Comănescu ”La mulți ani!” și din partea lui.

Și, desigur, mulțumirile lui pentru traducerea sprințară Iuliei Gorzo. Cam asta a fost cu tipii ăștia doi. Simpatic rău de tot. Ne-am grăbit puțin că eu am pus și de un Stollen înainte să plec de acasă.

Acum e în cuptor. A, uite că deja s-a rumenit.