Aprilisme cu pistil (I)

Sub coama unui măr Golden și in coasta unui trandafir parfumat ca gata de dulceață, tufa asta de rozmarin – cu flori azurii de o gingășie si discreție nemeritate de o tulpină atât de dură si frunze aspre ca acele de brad – tufa asta, deci, sta de vreo 7 – 8 ani.

Nu îngheață, nu se usucă, nu o prea ud. E si iarna la fel de verde. Nu o alint niciodată. Trec pe la ea cum m-aș duce la piață: tai câteva crenguțe pentru cartofii la cuptor. Asta-i toată relația. Utilitară ca un dublu amor masculin.

Azi i-am descoperit florile. M-am așezat in genunchi sa le vad, să le miros, sa le pipăi. Nici n-am știut ca rozmarinul e capabil de așa efuziuni florale.

Fie nu le-am văzut, fie n-a înflorit până acum.

De acum însă am să știu sa-i aștept înflorirea în preajma Paștelui. Si-am să îngenunchez sa le miros. Pesemne că înflorirea lui nu e întâmplătoare la vremea asta pascală.

Rozmarinul simbolizează nemurirea. Hristos a înviat!

Și vaza are fire de rozmarin. Si de rostopasca. Dar nu la ele se repede bondarul. Nici n-ar încăpea. El nu știe, și cred că nici eu îndeajuns, ca pentru unele trăiri și hrăniri, chiar trebuie să îngenunchezi. Discret și smerit.

***************************************

Ea e aurora. Aurora de primăvară (anthocharis cardamines). I se mai zice și vestitorul primăverii. Pe narcisă stă o femelă. Masculul are apexul aripilor portocaliu, ca un răsărit de soare.

Aurora mea a stat lipită de narcisa asta care miroase îngerește și degeaba i-am așteptat îndelung masculul să-l trag și pe dânsul in poză. Cică umblă de obicei zănatic prin pădure. Ele stau mai pe pajiști, se camufleaza mai bine decât ei, care-s mai fățoși.

Poza cu narcisa e a mea, deci. Cea a masculului, Wikipedia; ca să vedeți cât de inegală e lupta pe catwalk-ul primăverii.

Am o nerăbdare a florilor pe care nu știu altfel cum s-o potolesc decât plantand altele, căci nu-s niciodată suficiente, deși jur ca nu mai bag mana-n pământ… de anul viitor.

Până atunci, joc la inspirație și toană de moment, asociind lalele negre cu iriși albi (încă nu-s înfloriti), iriși mov cu lalele galbene târzii si Kerria japonica galbenă, bujori cu irisi și tot așa…zi de vară pana-n toamnă.

Pun borduri din musacri mov, îi pătez cu bănuței albi ca să-mi epateze ochiul rănit de prea multe litere și încă alți 17 bujori pe lângă cei 16 deja bătrâni de așteptarea infloririi (cu bujorii, care înfloresc după mai mult de trei ani de la plantare, ori ai răbdare, ori… nu), pentru ca am decis să fie raiul loc intr-un anume colț de grădină.

Iar azi, de Ziua Pământului, am mai plantat încă un măr columnar și un Starkimson, mar de toamnă, pentru ca în plămâni să avem cât mai mulți copaci și să respirăm mere.

**********************************

Ieri seară, pe la înseratul ascuțit frisonant, columnarii ăștia trei miroseau dumnezeiește. Trei meri (malus domestica), care cresc precum coloanele și curg vara de fructe, dirijau respirația grădinii. Am închis ochii, am deschis plamanii larg si-am primit cuminecătura lor. N-am ajuns la biserică și m-am gândit că și asta-i o fărâmă de împărtășanie.

Poză dreapta e dintr-un cireș domestic (prunus avium; avis, in latina, înseamnă pasăre), cu cireșe ca obrazul de bebeluș, că, deși ma încântă, ma obosește pe alocuri fățărnicia celui japonez, cu rozeul lui grofat și neroditor, și neatacat de boli, și nemâncat de grauri, si nemirositor.

****************************************

În ziua aceea ca un început de poveste, plouase de dimineață, bătuse vântul vijelios. Purtam un balonzaid rose (îmi ridicasem gulerul ca un alint), botine de lac cu toc mic. Vântul îmi răscolise coafura în toate zările, iar eu îmi ascunsesem genunchii în dosul țesăturii de lână fină a pantalonilor negri. Apoi seara, cu niște oameni faini, la vernisaj. Uneori, ploaia nu este ceea ce pare pe moment. Și nici ciufuleala.

*****************************************

Grădina mă striga, mă strigau și semințele de pus în pământ, mă striga și sapa, cred că am auzit și una dintre greble. Dar, pentru că m-a provocat teribil romanul pe care îl citesc acum (povestesc aici despre el), m-am nimerit făcând pozele astea ”ca- n ploaie, cu același obișnuit ”ei poftim, a început”. Cine si când o să se uite la toate astea?” – zice Maria Stepanova “In amintirea memoriei”.

Și, văzând atâtea fandoseli, păpădia – hop și ea. Veni la photo shooting. Era singura care nu mă striga. Știa că o tai. Cu sapa. Prea s-a întins obraznic peste tot.

********************************************

Mama îmi zice deunăzi ca are așa o ciudă pe Dumnezeu (are socotelile ei…). I-aș fi răspuns, ca sa echilibram ciudele, ca și eu am una. De moment. Nepermanentă.

De pildă, mamă dragă, sunt unii scriitori care au un aparat de marketing bine uns (dar asta nu e rau) și-i poți suspecta de ușurătatea scriiturii.

Dar, uite mamă, dai peste așa un text (e mai jos) și suspiciosul se poate iute colora în admirator.

Fă și matale la fel: caută sa-l vezi pe Dumnezeu în culoarea lucrurilor mici. Ca să suporți lucrurile mari.

TRANSFORMONS NOTRE PASSION BLESSÉE.

“Louise,

Si tu m’écoutes, bonjour.

Si tu ne m’entends pas, adieu.

Selon ta réaction, cette lettre constituera le début ou la fin de notre correspondance.

Devant moi, un soleil flétri se lève et je contemple Paris auquel octobre donne la pâleur d’une bête indisposée, tourmentée par les feuilles mortes, incommodée par les circulations tapageuses, avide d’une paix qui tarde. Vivement l’hiver. La langueur de l’été s’efface et la capitale s’impatiente d’obtenir le froid, le sec, le clair. Deux saisons suffisent à une ville, la suffocante et la glaciale.

Louise, transformons notre passion blessée en affection sereine.”

(L’élixir d’amour – Eric-Emmanuel Schmitt)

*******************************************

Când M. și-a dat aproape toată bursa din anul V pe o pereche de bocanci de munte, verzi, în plus, am râs ca ignoranta. Noi, ăștia de la Brăila, nu ieșeam din șlapi, iar gumarii nu-i lepădaseram de prea multa vreme.

– Cum, băi, tocmai verzi? Și chiar toată bursa?

– Nu, nu chiar toată. Mi-a mai rămas ceva.

Din tot ceva-ul acela mi-a cumpărat, de la chioșcurile din colțul căminului de lângă Leu, o Eugenia. Dar eu m-am bucurat. N-am mai râs. Și nu pentru că aveam gura plină…

În plus, renunțase la fumat pentru că mă durea capul de la fum. Iar bocancii îi cumpărase că să mă ducă pe mine la munte. Și, de atunci, mă tot duce. Și seduce. Bocancii sunt alții.

Despre Eugenia, numai de bine. Pe munte, însă, mâncăm ciocolată.

La Zărnești ninge acum. În plumbul cețurilor, Craiul e fantomatic. Azi, e doar o iluzie. Nu ne bazăm pe el…

**********************************************

M-am ascuns de (prognoza de) ploaie, vreo două ore, în Safari. Art Safari. Pictorul Ion Theodorescu-Sion e brăilean, dar sigur că nu de asta îmi place. Mai împărtășim un anume roșu si de aici drumurile noastre se despart.

Lui i-a ieșit fabulos și în Impresionism, și în Pointilism, și în Divizionism, și în Postimpresionism, și în Realism.

Mie mi-a ieșit ireal de bine cu pensula rimelului pe gene.

În sensul că nu s-a întins de la ploaie. De la prognoza de ploaie.

Altminteri, o bogată colecție de fabuloase tablouri semnate Theodorescu-Sion. Dar și “Maeștrii Picturii Spaniole, Secolul al XIX-lea și apariția Impresionismului”.

Și mulți vizitatori. Și un Lipscani aglomerat și muzical, câteva petale de magnolie sărutând lipicios caldarâmul Băncii Naționale, o echipă care turnează un film. Și lumina care înverzeste. Căci, nu-i așa, există viață si după magnolii.