Despre amant – numai de bine
Locuind la Moscova (acum, în Germania) până la războiul pornit de Putin în Ucraina, Narine a trimis, cu vreo trei ani în urmă, nu printr-un păun – asta s-a întâmplat când ”Din cer au căzut trei mere” (primul roman tradus în românește) -, ci printr-un porumbel, o carte. O carte simplă, concisă, lină și deslușită, fără ambiguități și abisuri, ca o carte poștală. În care suntem anunțați cu bucurie, și veselie pe alocuri, că Simon a murit. Trăiască amantele pe care le-a salvat ca un vraci de la nedragoste! Toate sunt acum la căpătâiului lui – deși aventurile iubărețului tâmplar s-au întins mai degrabă pe luni decât pe ani – nevasta, y compris. Le-a reparat intravaginal și intrasufletesc și le-a redat lumii în cea mai bună versiune a lor, gata să-și spună poveștile-basm. ”Trebuie să te desparți în așa fel încât muierea, când se întâlnește cu tine pe stradă, să nu te pârjolească cu un scuipat!”
Cu toate astea, nu e o carte erotică (e și greu să virezi în erotism cu un ”Simon” trecut de șaptezeci, care moare chiar de la prima pagină, iar vecinele își căznesc mintea cum să-i cosmetizeze urechile vinete și să nu-l predea morții altfel decât frumos).
Pana porumbelului, căzută rău prevestitor pe cuvertura celei plecate la râu să moară puțin (una dintre cele cinci figuri de femei care garnisesc recentul roman lansat), e mai puțin colorată și magică, și rotită decât a congenerului păun, dar nu mai puțin citibilă. Ba aș zice că e mai accesibilă și digerabil micățită chiar și celor mai neantrenați cititori. Cititoare, mai degrabă, căci mi-e greu să văd un bărbat citind cartea asta. De altfel, și la lansarea cărții, în librăria ticsită de lume cititoare, cu greu am putut număra vreo șapte bărbați, printre care fotograful și ”marele jurnalist” (după cum l-a numit amfitrioana Denisa Comănescu) Cătălin Striblea, care a fost uimitor de data asta printr-o tăcere nevorbită și o întrebare (poate două?) juvenil-adormită.
Firesc, poate. El a înțeles că Narine e starul serii. Chestiune neevidentă însă pentru locvacea Ioana Pârvulescu, invitată în prezidiul lansării, acolo unde n-a mai fost loc și pentru traducător (care a stat în primul rând, printre cititori), deși la alte lansări cu tot atâta lume câtă în magazinul Pandora înainte de 1 Martie, traducătorul cărții e unul dintre vorbitorii lungi și activi și șade în confortabilul fotoliul de invitat.
Nici el n-a fost pesemne în formă de păun, care, între noi fie spus, scoate niște sunete tragice, ca și cum ar fi prins într-o capcană. Pe cât e de frumos păunul, pe atât de tragic, ascuțit și sfâșietor ”păunește”. De ieri, îl auzim continuu. Peste drum de noi, vecinul tocmai și-a procurat un păun. Crezând inițial că vreun păsăroi rănit strigă după ajutor din marginea drumului, am fost tentată să ies din curte și să-l salvez, prea mi s-a părut că se tânguie a moarte.
Previzibil cumva (încă mai am în minte precedentele ”… Mere…”), și în recentul ”Simon” se moare mult. Mult și bine. Dar nu se moare simplu și tragic. Ci cu magie, cu poveste în poveste în poveste, cale lungă să ne-ajungă nouă celor care ne-am entuziasmat cu asupra de măsură citindu-i primul roman tradus suav în română de Luana Schidu* (ca și prezentul, de altfel).
Contrar a ceea ce a simțit și declarat la lansare Simona Kessler, agent literar (agentul literar vinde cartea unei edituri, percepând, în genere, un comision de 15% care este achitat direct de editor, conform site-ului http://www.uniunea-scriitorilor-filiala-bucuresti-proza.eu), n-am plâns citind-o. Și nici n-am râs sau amuzat.
Dar asta nu m-a împiedicat să mă las neadormită. Am citit-o repede; poate prea repede la începutul primei povești din cele patru în care Narine m-a introdus totuși greu, cu detalii minuscule, anoste și fără ritm. Dar cu plăcere, cum citești o carte poștală de la o rudă care se declară armeancă dar scrie în rusă și locuiește la Moscova. Acum în Germania, ca să nu-i compromită războiul lui Putin destinul literar care îi sclipește cu atâta putere orbitoare și îndreptățire.
Cărțile lui Narine Abgarian te cuprind strâns în atmosfera blând-superstițioasă de sat armenesc în care poveștile curg lin și duios, tămăduitor întrucâtva, în care și viața, și moartea sunt petale la fel de colorate ale aceleiași flori dumnezeiesc mirositoare. Și asta-i o mare calitate a unui scriitor. În definitiv, cele mai bune cărți sunt cele care se citesc cu nerăbdare, așteptând-o cu grabă pe următoarea și stând la o coadă generoasă pentru autografe.
*”Simon” marchează și o premieră pentru Humanitas Fiction, după ce trendul a fost setat de editura Curtea Veche. Pentru prima dată, numele traducătorului apare pe coperta unu. Gest cât se poate de meritoriu, cel puțin în privința Luanei Schidu, cel mai bun, după mine, traducător pe care îl avem, cea care m-a îndrăgostit de Guzel Iahina, acum, și de Narine Abgarian. Cărțile ambelor autoare traduse de Luana Schidu au fost și sunt, perioade lungi de timp (și câte doi ani), cele mai vândute de Humanitas Fiction. Iar performanța asta se datorează în bună măsură și traducătorului. Chapeau bas!
