Troesmis – cetatea de mușețel

Ieșind din Greci, cu fața la livada de cireși și spatele la Turcoaia, dai de falezele de mușețel din cetatea de acum 2 000 de ani. Din cauza (și nu doar) vânturilor vifornice care pălmuiesc cu tărie de legiune romană brațul Măcin, unde încă mai stau cele câteva pietre ale orașului antic, va fi doar o chestiune de timp (scurt) până când mușețelul va fi singurul comandament aici.

Și ce potențial turistic fantastic are zona, și ce splendidă panoramă asupra Dunării și munților!

Așa că, mergeți acum, cât încă mai puțeți vedea, pipăi câțiva pereți din vechiul așezământ/municipiu ridicat de romani pe locul unei cetăți getice, după cucerirea Daciei de către Traian. Loc pe care Ovidius, în marea lui tristețe de exil, îl pomenește pentru prima data în Pontice.

Până când Napoleon al III lea să-și arate interesul față de cetate și excelența poziționarea a acesteia pe malul înalțat al brațului Măcin, cu o perspectiva largă asupra întregii regiuni, faima cetății șade în adormirea pietrelor împrăștiate pe o porțiune mare între Turcoaia, balta Igliţa și dealul Piatra Râioasă.

Napoleon al III (susținătorul lui Al. Ioan Cuza ca principe și inițiatorul aducerii nepotului său Carol I pe tronul României), sesizând potențialul economic al zonei, trimite la Troesmis, în 1860, o echipă de arheologi francezi. Și întreprinzători…

Căci știa el foarte bine că, de la tânărul general Napoleon Bonaparte, interesul francezilor pentru antichitatea Orientului e strâns legat de cel economic. Așa se face că francezii obţin de la guvernul otoman, prin mijlocirea guvernatorului turc al Tulcei, permisiunea să sape ruinele şi să deschidă în apropiere o carieră pentru exploatarea granitului. Voila! Era anul 1860.

O înlesnire prietenească, probabil. Nu uităm că, în 1853, Franța, prin Napoleon al III, se aliază cu Imperiul Otoman, Marea Britanie și Sardinia împotriva Rusiei în Războiul Crimeii și că operațiunile principale s-au purtat în Peninsula Crimeea și Dobrogea.

”Este semnificativ pentru episoadele de glorie ale istoriei că, dintr-o campanie militară cum a fost cea franceză din Egipt (1798-1802), a rămas ca eveniment remarcabil descoperirea Stellei de la Rosetta și, în general, trezirea interesului pentru antichitatea Egiptului. Rezonanța istorică a bătăliei navale de la Abukir sau controversele născute în jurul cauzelor expediției militare franceze în Egipt pălesc în fața ecoului multisecular pe care l-au avut informațiile istorice, științifice și culturale aduse în Europa de echipa savanților francezi care a însoțit campania militară. Există chiar opinia că una dintre motivațiile expediției militare a fost exploatarea culturală a unui trecut fascinant, cunoscut din opera autorilor elini, la fel cum cei mai mulți autori subliniază că în calculele făcute de generalul Bonaparte intra și proiectul unor cuceriri în Orient asemănătoare celei a lui Alexandru cel Mare, până în India.” (sursa: https://historia.ro/)  

”La începutul secolului al XX-lea, Troesmis revenea în atenţia publicului după ce în comerţul de antichităţi londonez fuseseră scoase la licitaţie două table din bronz aproape întregi care purtau inscripţionate capitole din legea municipiului roman.

Pe cele două table, pe care se păstrează părţi din capitolele al XI-lea respectiv al XXVII-lea – al XXVIII-lea, se fac precizări privind alegerea solilor oraşului şi condiţiile pe care candidaţii la alegeri trebuiau să le îndeplinească, este menţionat numele complet şi oficial al oraşului (municipum Marcum Aurelium Antoninum et Lucium Aurelium Commodum Augustum Troesmensium) care asigură datarea acordării statutului de municipium aşezării urbane de la Troesmis în anii 177-180 p. Chr., în timpul domniei comune împăraţilor Marcus Aurelius şi Commodus.” (sursa: Repertoriul Arheologic Naţional (RAN)

Azi, vântul îmi ridică poalele în cap. Bine că ieri, cât am urcat pe Măcin, a stat potolit. Acolo sus, cu un vânt ca cel de azi, la înălțimea pitică a celor 400 de metri altitudine, n-aș mai fi fost în apele mele.

Acum, pentru ultima incursiune în Toscana de lângă Dunăre de zilele astea, venim dinspre Iacobdeal (povestea lacului de smarald e aici).

În revenirea spre București, ne abatem, preț de trei kilometri, pe un drum de macadam și continuăm înainte, după intersecția cu drumul de carieră, pe unul de pământ. Rulăm cu precauție. Mașina noastră cu gardă mică are sprinteneala unei țestoase dobrogene .

Oprim la o distanță respectabilă față de ceea ce se ivește deocamdată ca un moț de cuc armenesc. L-am auzit ieri toată ziua în desimea pădurilor de salcâm, tei, gorun din Măcin, ne-a întâmpinat și mai devreme în Iacobdeal. N-a stat la poză, dar nici n-a zburat. A pășit măruțel și grăbit și s-a pierdut în miriștea deasupra căreia rândunicile de stâncă joacă de-a v-ați ascunselea cu acvila care cică ar fi revenit în Doborgea.

Mușețelul leorpăie la încălțările noastre și n-avem pe unde să-l ocolim. E peste tot. Vântul amplifică mirosul de verde și curând are să se dilueze în cel mâlos, de Dunăre, cu care am să mor în nări.

Deocamdată, suntem singurii vizitatori. Am senzația că particip la un act de dezvirginare. Nici urmă de pași pe aici și nici de rămășite ale ”bunei cuviințe”. Mi-e milă să calc mușețelul, dar chiar n-am pe unde păși.

Încă nu m-am lămurit cu Marius dacă e mușețel adevărat, de ceai, sau o specie pitică de margarete (s-a dovedit ulterior că da, a avut dreptate, e mușețel).

Abia pe abruptul malului se mai intromisionează câte un pâlc de laptele cucului (al câinelui sau alior; e toxic). Nu-i nimic, oricum șed la o distanță sigură, nu-mi dau seama exact unde se termină malul.

E o pace aici de început de lume. Și-am mai rămâne, dacă vântul nu ne-ar goni cu toate forțele lui de mișcă eolienele. Miroase a calm floral, a liniște vegetală, a lucru durabil săpat în granit. Toată Dobrogea miroase așa. Doar noi suntem agitați, neliniștiți, trecători… Nu și azi. M-am resetat.