Cum iubesc eroii

Eroii rareori se lecuiesc de iubire. Își ies din ei și trăiesc prin plămânii lumii ăsteia când orbitor de frumoasă, când strâmbă, când anapoda. Funcționează pe bază de aer viciat, precum copacii. Inspiră și-l expiră reciclat – pentru cine are plămâni de auzit și ochi de simțit -, stând cu capul răsturnat ca să privească drept.

Cu toate astea (sau tocmai de aceea?), eroul din Gheorghe Erizanu e optimist. Optimiștii rămân. Pesimiștii pleacă. El rămâne în Basarabia și scrie lucid, tăios, cu umor. Scrie 2 în 1, pentru două țări vorbitoare de aceeași limbă, pentru două capitale.

”Nu sunt un optimist idiot. Și nici un romantic. Uneori, poate sunt mai puțin informat. Dar cred, oricum, că binele va învinge răul, că adevărul va învinge minciuna. Contează să prindem victoriile în viața noastră.”

Fiecare text din carte e o fereastră decupată spre întâmplarea zilei respective. Fiecare zi are o poveste, cum și ziua are o noapte. Iar în unele zile oamenii sunt norocoși și inteligenți, în altele, se îmbolnăvesc (inclusiv moral), muzeele se umplu de apă sau se închid, zebrele înghit pietoni, iar războiul-oameni.

”Textele egoiste” ale lui Gheorghe Erizanu (merge și eroiste) se întind pe cinci ani. Sub fiecare vei găsi notată și ziua. E o hartă în ani și în zile ani, cu cele două forme de relief numite Covid și război.

Nu e, deci, o carte de ficțiune. Nici nu e nevoie aici. Realitatea este cel mai bun construct ficțional. Cu nume reale, cu locuri și întâmplări bine fixate în expirul istoriei.

Ar putea fi un jurnal, dar în centrul lui nu stă eroul, ci oamenii care-i sunt dragi, cărțile pe care le-a citit, din plăcere, în afara serviciului (autorul este editor și fost jurnalist), cele enumerate lapidar mai sus și multe altele pe care te las să le descoperi.

Gheorghe Erizanu te va plimba cu bunătate prin toată Basarabia, prin istoria ei recentă (și nu prea), prin locurile care-i sunt dragi, printre cititorii (puțini) de cărți, printre metehnele și firea (și firele) oamenilor care stau sub vremi. Unii se frâng, alții sunt pe cale să devină eroi. Și, ca un contrapunct, scriu egoist. Sau eroist.

”Nu credeți că este un sacrificiu al meu pentru omenire. Dacă nu scriu, atunci îmi crește păr în urechi.”

Va să zică, autorul – îl credem pe cuvânt scris – n-are păr în urechi și, sper, nici sechele de pe urma Covidului pe care-l descrie cu atâta haz, încât ai crede că e cel mai simpatic virus și e prezent doar în viețile imaginate scriitorilor. De oamenii adevărați nici nu s-a apropiat și nici urme n-a lăsat.

”Covidul meu a venit sâmbătă. Dimineața. A fost drăguț. Nu mi-a stricat săptămâna de lucru. Și-a anunțat vizita cu plumb topit în ochi. Cu oasele umplute cu metal încins de la furnalele proletarilor din Galați din perioada lor de glorie. (…)

Covidul meu a fost drăguț. În fiecare zi, ca un copil fără astâmpăr, încerca ceva nou. Să vedem cum vei cânta dacă voi fi balaur și voi sufla jăratic în fluierele picioarelor. Azi văd cât de mult pot întinde mușchii brațelor. Până aproape de a plesni, dar cu măiestria chirurgicală de a mă opri la un milimetru de punctul de ruptură.

Dacă te lovesc cu maiul peste fiecare deget de la picior, de la cel mic până la cel mai gros, sunt curios cum vei putea păși. Și cât de lat va fi pământul. Azi mâinile tale vor fi ca după cea mai incomodă distanță de alergare: 5 kilometri. E ca un sprint lung. Când ajungi la final, ai în loc de mâini haltere de 32 de kilograme.

Azi vom fi agricultori: îți prind la bazin un plug cu opt brazde. Să văd dacă poți fi un tractor K700. Apoi vine fierarul: strângem în menghină merișoarele.”

Lansarea cărții în București va fi pe 21 februarie, ora 19.00, la Cărturești Verona.

P.S. Un om consumă 550 de litri de oxigen pur pe zi. Jumătate din cantitatea de azi și cât vei citi cartea va fi frunizată de Gheorghe Erizanu.