20 – și doar am clipit

Urcăm scările de la metrou și ea protestează.
– Vai, cum m-am lăsat păcălită.
Ajungem la suprafață. Gâfâie.
– Ai mai fi purtat tu acum blugii mamei tale și toate cele dacă aș fi luat scările rulante, o întreb.
– Știi doar că sunt comodă, se alintă ea.
– Nu, nu cred. Poate uneori. Toți avem momente de comoditate. Și eu le am pe ale mele.

– Da, ai dreptate.
Mă prinde de braț. Se lipește de mine. Cât e de firavă.
Pulsul i se reglează.
Nu vreau să fac caz din asta (i-am spus-o de dimineață), dar a ieșit din prima sesiune de examene mai ușoară cu vreo două kilograme. Ca mulți dintre colegii ei, și-a dorit să studieze în Olanda. A fost admisă la una dintre facultățile de acolo. A aplicat mai degrabă ca să-și demonstreze sieși că poate. Noi îi spuseserăm că n-o vom putea susține financiar.

Asta am aflat când ne-a zis că renunță, că s-a răzgândit, că vrea să facă facultatea la București.
De curând a aplicat pentru o bursă Erasmus. Doar pentru un semestru. Mi-aș fi dorit ca Berna să fie prima mea opțiune, mi-a zis la telefon imediat ce s-a înscris, dar durează un an și nu știu dacă mi-ar fi plăcut, dacă aș fi rezistat.

E preziua aniversării ei. O cifră rotundă. Ne plimbăm prin Romană, pe lângă facultatea ei.
– Cum, mami, să o întrebe Denise Rifai pe Iuliana Marciuc dacă a căzut bila de pe ASE când a intrat la facultate?

-Când a intrat sau când a terminat? adaug și eu de dragul taclalei.
– Femeia asta pune cele mai incomode întrebări, îmi răspunde ca și când nu m-ar fi auzit.

Mitul bilei de pe ASE e ambivalent: înainte de Revoluție se zicea că o să cadă când va intra prima virgină. După – că bila o să cadă când o să iasă de aici prima virgină.

Așteptăm la semafor. Ne îndreptăm spre Piața Amzei. La ora asta a prânzului, centrul Bucureștiului are o lejeritate ușor frisonantă.
Alaltăieri ai fi zis că e sfârșit de primăvară.

Cu douăzeci de ani în urmă, în seara când am născut-o pe Maria, ninsese. Zăpada se așternuse de câteva degete. Ne porniserăm spre maternitate în Dacia noastră 1310, bordo, cumpărată de la un fost sau chiar foști fumători solizi.

Eu am vrut pe 15 februarie, ea – nu. Blindasem, timp de câteva luni, toate portierele cu pungi, în caz de urgențe vomitive, care erau cumplite, epuizante, cotidiene.
Vara, când se încingea ca un furnal, mirosea a cauciuc ars, ceea ce îmi amplifica îngrozitor starea de rău. Trăgeam pe dreapta și deversam pentru moment. Volanul nu se regla, evident!, iar cu burta mea ajunsese să facă corp comun.

”Ziceți, doamnă, acu` ce vă fac?”, a aruncat doctorița peste umăr, de undeva din josul măruntaielor mele, grupului de studenți. ”Coaseți perineul”. ”Vedeți ce le știe doamna, s-a pregătit.”
“Cu ce v-am provocat nașterea?” “Cu oxitocina.” Grupul de studenți a chicotit atunci, spre plăcerea doctoriței. Și a mea.

Fotocopiasem de la o colegă măritată cu un francez o carte groasă, în franceză, despre naștere. O enciclopedie. O visam pagină cu pagină. 9 luni am citit-o cu sfințenie cotidiană.

Spre miezul nopții am fost transferată în salon. Eram singură și am plâns. Dar nu de durere, anestezia peridurală încă nu-și epuizase efectul. Am plâns pur și simplu, cum plâng femeile din preaplin, și am scris cu roșu într-un carnețel cu coperte negre. Nu mai știu ce și nici n-am avut vreodată curiozitatea să văd. Mă gândesc acum să-l caut și să-l arăt Mariei.

Intrăm pe Take Ionescu. Banda pentru mașini e închisă pentru reparații. Pe trotuar, chiar în dreptul intrării în sinagoga Eșua Tova (sau Podul Mogoșoaiei) doi puști. Unul bucălat și mai înăltuț, cu ochi de lapislazuli, gesticulează și cântă:

A ram sam sam, a ram sam sam
Guli guli guli guli guli ram sam sam
A ram sam sam, a ram sam sam
Guli guli guli guli guli ram sam sam

Încetinim mersul. Îi privesc amuzată. Puștiul cu ochi de lapislazuli observă efectul pe care-l are asupra mea. Zâmbește mai larg. Devine mai expresiv, cântă mai tare. Se întoarce după noi și parcă-ar vrea să ne țină locului. A reușit să mă cucerească și e mândru. Maria nu e impresionată. Fredonez A ram sam sam, a ram sam sam
Guli guli guli guli guli ram sam sam

– Și după ce terminăm plimbarea mă văd cu Toma, zice Maria după ce-mi sfârșesc și eu numărul. A venit din Germania. Studiază fizica, dar nu-i place. Vrea să dea la altă facultate. Sora lui a terminat în SUA, la George Washington. E foarte deștept, dar nu muncește ca soră-sa. Mama lui a avut o firmă care producea componente pentru calculatoare. În pandemie a dat faliment. A pierdut tot. Tot, înțelegi?
– Și din ce trăiesc?
– Sora lui a rămas în America, cred că lucrează acolo. Îi mai ajută tatăl lor. Sunt divorțați părinții lui. Iar mama lui s-a angajat undeva cu salariu minim pe economie. N-au pus niciun ban deoparte.
– Și cine mai vine la întâlnire?
– Poate Costin. Nu-mi displace, dar nici nu mă dau în vânt după el. Îi plac femeile.
– Și ce e rău în asta? E foarte bine.
– Ei, hai, nu te face că nu pricepi.
– Chiar nu pricep, Maria.
– Măi mami, te credeam mai iute.

De dragul jocului, mă prefac că nu înțeleg. Ea nu are chef să detalieze.

– Ceilalți din grupul nostru nu sunt așa, schimbă ea subiectul. Ne țin ușa când intrăm, ne ajută cu bagajele, nu-s mârlani. Uite, Sebi în sesiunea ne-a explicat chestii de informatică, că el lucrează deja ca programator. Părinții lui au prin nordul țării, unde și el s-a născut, o fabrică de mobilă și-i ajută cu promovarea. Exportă foarte mult. Mobilă din lemn masiv. Sunt la a doua generație. El e foarte modest.
– Cum știi că e modest?
– L-am întrebat noi unde stă și ne-a zis că într-un apartament.
– Cu chirie?
– Exact asta am întrebat și noi. S-a jenat când ne-a zis că e al lui. E moștenit. Un bloc cu bulină undeva pe lângă Cișmigiu. Cum, l-au întrebat toți, și te plimbi prin Cișmigiu? Și vii pe jos la facultate? El s-a jenat foarte tare.

Mai avem vreo cincizeci de metri până să intrăm pe Calea Victoriei. Doi tineri dezinvolți, îmbrăcați în fuste, se țin de mână. Alții sunt în găști de câte trei-patru și sporovăiesc sonor. Aici densitatea de lume e mai mare, căci și pizzerii mai multe. De pe ambele părți ale străzii mirosul de pizza e contropitor. Am un gol în stomac.

-Centrale pizza face cea mai bună pizza din oraș. Știai? A descoperit-o Toma și aici venim să mâncăm de fiecare dată când ajunge în țară. Tot timpul e aglomerat. Îți fac pizza în fața ta.

Ajungem în dreptul pizzeriei. E plină ochi. Alte două cafenele vecine, asemenea.
-Iar cel mai bun sushi e la Benihana din Sheraton, continuă ea.
– De unde știi, ai mâncat acolo?
-Ei, nu, dar mai citesc și eu. Uite, asta mi se pare o viață bună, să nu dai banii pe haine scumpe, ci cât îți e necesar, să mânânci chestii bune, să te plimbi, să citești, să te vezi cu prietenii.

La răstimpuri, ne ținem de mână. Are degete firave. E lângă mine, dar o văd urcând Dealul Mitropoliei în drum spre grădinița lui Gaby. Poartă o bonetă albă, gecuță roz și blugi ușor evazați. Se apleacă să culeagă o castană abia căzută. O vâră în buzunar. Se întoarce și-mi trimite o bezea.

-Când ajungi? o întreb când ne despărțim la Universitate, dorindu-mi să sune ca o curiozitate. E un adult în toată firea acum.
– Nu întârzii, pe la nouă.