O dată la 4 ani descoperim că în România există și alte sporturi în afară de fotbal

Gigi Becali s-a rugat la muntele Athos și o echipă a Pro TV-ului a avut grijă ca lumânările să nu i se stingă…; Gigi Becali îi declară război lui Mitică Dragomir…; cutare fotbalist își părăsește iubita fotomodel…; fotbaliștilor li s-a promis o primă dacă….; – cam așa arată în opinia mea tabloul sportiv al României de astăzi: fotbal și circ pe pâine. Sporadic mai scapă câte o știre din gimnastică, volei, handbal, baschet, ciclism, scrimă, dar care nu fac audiență, probabil….

…cu toate acestea, la Jocurile Olimpice din 2012, cu 9 medalii câștigate (din care 2 de aur ), România a ocupat locul 27 din 79 – cu 10 locuri peste clasamentul obținut la Beijing, grație celor 4 medalii de aur obținute în 2008.

Cu ocazia asta am putut afla și noi că avem un marathonist de valoare, Marius Ionescu, care, prima dată în 50 de ani, rupe ”tăcerea„ României la JO, clasându-se pe un onorabil loc 26 (2h16:28); că la tir avem un campion de aur, Alin Moldoveanu, că avem halterofile și halterofili  talentați etc.

Oamenii aceștia sunt cunoscuți în cercurile lor, dar rareori ajung la marele public prin intermediul televiziunilor. Oameni ca ei ar trebui să fie modele pentru copiii noștri, să-i inspire, să-i imite, să-i facă să viseze; poveștile lor despre sudoare, sacrificiu și chiar durere fizică ar trebui să le auzim – nu despre Becali, nu despre Dragomir, nu despre cutare fotbalist petrecăreț, nu despre fotomodele cuplate cu fotbaliști – visul adolescentelor fără de busolă, nu despre silicoane cât mai mari și sexi….

Găsesc că cea mai mare vină a lor este că nu fac nimic spectaculos și nici scandalos: munca nu este spectaculoasă, șmecheria -da. Ți se face pielea de găină când auzi din gura unui sportiv ca Alin Moldoveanu ”am muncit 16 ani să ajung aici”. O astfel de propoziție sună descurajator – n-a făcut nici speculații imobiliare, n-a fraierit pe nimeni – a muncit, pardon de expresie, ca prostul… în final să fie chemat la Cotroceni, să ciocneasă o cupă de șampanie cu președintele, să plece cu un buchet de flori, și apoi să se aștearnă praful și uitarea peste el. Poate să mai auzim peste câțiva ani când, doamne ferește!, va apela la mila publică pentru vreun ajutor de boală necruțătoare. Ei, vezi, abia acum devine interesant pentru televiziuni și, implicit, pentru marele public!. O să vină un alt Mircea Badea sau Ciutacu să pozeze în șort de boxeur și din pozele licitate să ajute un mare fost campion. Ce gest măreț! Câtă generozitate! Ce audiență!

Aud că oficialitățile române sunt îngrijorate de soarta sportului românesc: anticipăm că, în 2016, la următoarele JO, ne vom alege cu praful de pe tobă; că trebuie făcut ceva cu sportul românesc….

Da, domnilor guvernanți, trebuie! Dar atâta timp cât materia sport este prima care sare din orarul copiilor; atâta timp cât foștii sportivi ajung agenți de pază în loc să presteze o muncă bine plătită și recunoscută ca antrenori  – nu cred că se va schimba mare lucru.

Nu fac apologia vremurilor comuniste și nu am nostalgii – am suferit prea mult! Dar nu pot să nu îmi amintesc, de pildă, că la grădiniță aveam săptămânal ore de înot; că antrenorii de la clubul de atletism ”Voința Brăila” făceau adevărate razii în școli pentru descoperirea copiilor talentați – astfel am făcut și eu cunoștință cu această disciplină; că antrenorii făceau un adevărat lobby pe lângă profesori și părinți pentru ca odraslele să nu se lase de sport (lăsați-o, domnule Rîșnoveanu, să vină la antrenamente că are stofă! îi spunea antrenorul de handbal tatălui meu în poarta casei); că ora de sport era oră de sport și nu de matematică – aveam probe în urma cărora primeam note: viteză, sărituri la groapă, handbal, tenis de masă, oină, chiar și sărituri la bârnă; că antrenorul era un fel de Dumnezeu.

În final, rămâi cu un gust amar. Nici în materie de atletism nu am avut nimic de spus lumii la aceste JO. Suntem însă campioni la jocuri politice balcanice – e și asta o performanță!

O contraperformanță!