Măseaua de minte nu face sport!

Picăturile pentru măsea se numesc ”rădăcină de clește ”(Caragiale).

Mintea la cap mi-a venit după 30 de ani, când mi-a răsărit prima măsea de minte. Ce ironie! Aștepți 25 – 30 de ani să apară și afli că trebuie să o scoți….- măseaua; pentru că nu se mulțumește cu rolul decorativ – produce și pagube-n lucernă. Și atunci….

– ”Știi să mi-o scoți? Scoate-mi-o!” –  sunt exact în postura Catindatului din D`ale carnavalului.

Ei, stai, Dumitro, că nu-i așa de simplu! Am auzit atâtea isprăvi despre măselele de minte…. Ș-apoi, nici nu terminai bine cu ”parastasul” de 10 ani al ultimilor 2 dinți de lapte scoși forțat la 29 de ani, altminteri nu se dădeau duși, că pregătesc ”botezul” măselelor de minte. Auzi, dinți de lapte într-o gură de ditamai muierea! Tocmai când îmi venise mintea la cap, nu și cea de pe urmă….

– Atunci, dacă știti să mi-o scoateți, domnule doctor, scoateți-mi-o! Că mi s-au încălecat doi dinți din pricina intrusei.

– ”Aaa, nuuuu,nu, nu în nici un caz! Anulează imediat!”, îmi zice hotărât soțul meu, auzind că m-am programat la dentist pentru botezul/extracția măselei de minte.

Și, în intervalul de conversație, vorba lui Caragiale, cu soțul meu despre răposata lui măsea de minte și subfirurgul care l-a chinut o oră pe scaunul de frizerie opintindu-se încoace și încolo, trăgându-i de buză ca de gumilastic și lăsându-l, cum s-ar zice, cu falca umflată și vânătă vreo câteva zile  – de frică, ca și cum simții un cuțit rece, îmi trecu cheful de scos măsea de minte; de mi s-ar încăleca toți dinții și tot nu m-oi duce – mi-am zis pe loc!

Orișicât, ați încercat vreodată să opriți din drum un berbec căruia îi scapără călcâiele gata de turnir? Nici să nu-ncercați!

M-am prezentat, va să zică, la clinica stomatologică încălțată comod, în caz de avarie să scap printr-o fugă rușinoasă. Și știti ce sprint am?!?

Domnul doctor dr. Cristian Marmandiu m-a primit jovial –  semn bun – ….și eu, care tocmai mă pregăteam să-i spun că nu mai vreau extracție de măsea….: știți, soțul meu a zis că e mai bine să nu……..

– ”Nasul v-a amorțit? He, he,he! Nici n-o să amorțească” îmi zise după ce-mi făcu discret anestezia. Eram înfiptă, crispată și așteptam  în șezlongul stomatologic picătura de rădăcină de clește.

Cu calmul care mie-mi dispăruse încă de ieri, a fixat radiografia pe lampa de citire; am înțeles și eu ceea ce văzuse deja domnul dr. dr. Marmandiu: măseaua mea își avea rădăcina, ca un cârlig de pește,…pe sub ceilalți dinți. Încă mai aveam timp să mă răzgândesc…Prea târziu, însă; mi-a explicat cum vom comunica, m-a îndemnat încă o dată să mă relaxez și mi-a avertizat asupra ceea ce o să simt….

Subliniez că domnul doctor dr. Marmandiu e o persoană impunătoare prin statură și prezență.  A tras de trei-patru ori cu fermitate și o neobișnuită delicatețe, după care a început să-mi  ”deșurubeze” măseaua precum o piesă dintr-o jucărie…

Mi-a arătat la fel de relaxat ”trofeul”, după care a explicat asistentei manevrele pe care le făcuse, astfel încât rădăcina în formă de cârlig a măselei mele să rămână intactă: trecuseră exact 2 minute.

– ”Azi și mâine, fără sport!”, imi zise domnul doctor, anticipându-mi întrebarea, în timp ce-mi închidea gura cu pansamentul steril.

Cu fondul de ten intact și fără NICI un alt deranj în afara măselei expulzate, l-am sunat pe soțul meu pe care-l lăsasem într-o neliniște de-a dreptul clocotitoare.

A făcut o pauză cât să se asigure, probabil, că nu bravez și mi-a  răspuns: ”E tare tipul!”