Cozonacul – ca exercițiu de tonifiere

La români, cozonacul se pregătește (și se mănâncă ), tradițional, de Crăciun, de Paști, de Înălțare, la nunți – cel puțin așa am vazut eu în copilărie la bunicile mele și la mama. Facerea cozonacului cere răbdare, căldură – la propriu – și forță, multă forță. Se spune că, dacă nu este bine ”bătut”, cozonacul nu crește. E și o emblemă a priceperii, dar și a maturității femeii.

În ajunul Craciunului, mama se trezea întotdeauna la ora 4 dimineața; cred că nici nu dormea de grija lucrului important ce-l avea de făcut. De cu seara, cernea făina (măcinată și adusă de la țară) pentru 4-6 cozonaci și o punea sus, pe sobă, pentru aerisire și odihnă. Trezită după somnul de veghe, mixa ingredientele, apoi se așeza în mijlocul camerei, încolăcind cu coapsele licheanul albastru, imens în care plămădea cozonacul. Alături, își punea olcica cu unt topit din care turna la interval precis de 5 minute câte o picătura – nu mai mult. Legată la cap cu o basma înflorată, începea frământatul: lua între cele 4 degete și podul palmei caierul greu de plămadă și-l plimba de jos în sus, îl zdrobea de lighean, îl întorcea, îl răsucea pe toate fețele, îl înghesuia și iar îl zdruncina de jos în sus, îl dădea de toți pereții; când obosea, schimba mâna si o lua de la capăt, parcă mai vârtos ca înainte – pleosc, plosc, pleosc – cu forță și constanță. Mai bine de 2 ore, cu tot cu micile întreruperi când punea picătura de unt topit, dura zăpăcitul plămadei; apariția bășicilor  – nu în palmele ei – era semnul că aluatul putea fi pus la crescut, din nou pe sobă.

Când cele 8 perechi de ochi se dezlipeau după somn, în casă mirosea dumnezeiește a cozonac. După mine, așa miroase Crăciunul! N-am întrebat-o niciodată pe mama cât de obosită era după antrenamentul cu aluatul de cozonac. Și nici ea nu făcea caz de anduranța ei (dar sunt sigură că făcea febră musculară). Era un lucru absolut firesc!

Azi, când și eu le fac copiilor mei cozonac, știu câtă forță în brațe cere frământatul cozonacilor – deosebirea e că eu sunt ”de meserie”! La rându-le, nici ei nu mă întreabă – sunt prea ocupați cu molfăitul.

Related Posts

  • Pâine umplută cu suncă și brânzăPâine umplută cu suncă și brânză Zilele acestea, reci si ploioase, cer paine aburinda si toata familia reunita in jurul bucatelor simple, calde, satioase. Cu reteta de mai jos, aduc painea mai aproape de placinta si placinta mai aproape de pizza. Un singur aluat, 2 rețete. Rețeta mea de pâine: 500 […]
  • Dr. Oz lovește din nou în slăbirea noastrăDr. Oz lovește din nou în slăbirea noastră Vrajitorul din Oz.... ăăăăă, pardon! dr.Oz, a lovit din nou cu bagheta sa magica: ceaiul rooibos ajuta la slabit? Sa vedem! Greu de clasificat in familia ceaiurilor, rooibos provine dintr-o planta care face parte din familia leguminoaselor si crește in Africa de Sud. Are multiple […]
  • E bine de ştiut înainte de alergareE bine de ştiut înainte de alergare În ultima vreme,  prieteni, cunoscuţi, cursanţi de-ai mei s-au hotărât să ia asfaltul la goană: au început să alerge! Cum să respir?; Cât să alerg la început?; Ce fel de pantofi să-mi cumpăr? - sunt întrebările care mi s-au pus cel mai des în ultima vreme. Ai jos câteva informaţii de […]
  • Lipscani vechi si nou capăt de povesteLipscani vechi si nou capăt de poveste Am patinat ieri nostalgic și mocirlos pe Lipscani, căutând un capăt destrămat de poveste. L-am privit mai atent ca niciodată. E în doliu. Clădiri cu dres negru, rupt la înădituri, exact între picioare, cum li se întâmplă femeilor mult prea răscrăcănate din tablourile lui […]
  • Să iubești plutind deasupra fulgerului (I)Să iubești plutind deasupra fulgerului (I) Sub pașii alerți, praful greu scrâșnește ca și cum aș călca pe o imensă pojghiță de pesment; sau de gheață mărunțită. Griul întunecat al pământului e sticlos sub soarele care încinge ca o lampă pusă direct pe piele. Așteptarea obositoare a ploii are ceva din electrizarea unei săvârșiri […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *