Veronika mi-a dat o lecţie de sport

Impregnaţi încă de atmosfera cafenelelor vieneze, eu şi sotul meu, am urcat în trenul care duce la Brno – al doilea oraş al Cehiei – locul unde, pentru 2 zile am făcut echipă de lucru cu colegi de toate vârstele din Cehia, Austria, Slovacia, Italia, Germania.

Motivul pentru care scriu acest text este că printre viitorii instructori certificaţi să predea zumba seniorilor a apărut o doamnă. O doamnă pensionară. Exact, o doamnă trecută de 60 de ani, nicidecum genul tras prin inel sau “lucrat”. Ei şi, ar fi spus poate colegul meu din Austria.

Desi sunt un om umblat şi deschis la minte,  şi am profunda convingere că sportul nu are limită de vârstă, îţi mărturisesc, a fost şocant în primele momente. Pentru că, recunosc, sunt încă tributară  unei anumite mentalităţi româneşti.

În sălile de sport sau de dans din România, rareori vezi persoane trecute de 50 de ani (care, de altfel, e o vârstă cu frumuseţile ei). Priveliştea unei doamne pensionară făcând aerobic, pilates, dansând “belly dance”sau latino pare ficţiune.

Din păcate, nu ne ajută nici moştenirea lăsată de către mamele noastre: femeia are timp berechet pentru familie, mai puţin pentru ea. Încerc să învăt din lecţia asta şi voi avea grijă să nu o perpetuez.

Revenind la pensionara noastră, Veronika, nu pot spune decât chapeau! A dansat, a ţinut ritmul ca oricare dintre instructori, şi-a unduit şoldurile, a pus întrebări. N-am văzut nici o secundă oboseala pe chipul ei. Şi, crede-mă, am urmărit-o cu atenţie.

Poate sună banal, dar Veronika mi-a demonstrat că în timp ce unii îşi cam încheie socotelile pe la 60 de ani, alţii abia le încep. Până la urmă, tinereţea e mai mult a spiritului şi mai puţin a trupului.

Veronika mi-a dat o lecţie de viaţă. Chapeau!