Goi în fața oglinzii

De multe ori în viață adoptăm (cu sau fără dorința noastră – cauzele nu le disec aici) niște roluri, devenind purtători până în intimitatea noastră. Îmbrăcăm personaje sau încercăm să încăpem în niște tipare pe care noi credem că societatea le ”prețuiește”, grație cărora credem că se răzbește mai ușor. Ne-am deprins cu arta disimulării și o exercităm chiar și în cele mai apropiate relații.  Am învățat că atitudinea e totul, că atitudinea vinde mai bine decât 1000 de reclame la un loc.

Interiorul/devenirea mentală și spirituală nu mai este profitabilă, învestim în exteriorul nostru și în proiecția cu care îi bombardăm pe ceilalți. Îi judecăm pe alții după aparențe și cerem la schimb același lucru. Nu avem nici timp și nici loc pentru profunzime, și nici nu este rentabil. Time is money. Nu avem opinii proprii, nu avem credințe proprii. Părerea noastră e și părerea celorlalți, în măsura în care ne validează ”investiția”. Restul ne obosește. Vrem să fim populari, de succes, vedete, să atragem cât mai mult atenția, nu contează cum. Scena, în sens general, aduce totul: faimă, admirație, prieteni cu sutele, bani. Dar și multă singurătate și alienare. Percepem deformat realitatea sau o privim prin ocheanul care aduce satisfacție și încredere de sine.

Cel mai bizar este să constatăm la un moment dat că personajul pe care am fost ”nevoiți” să-l îmbrăcăm ne place, ni se potrivește mănușă, ne simțim bine în el, transmite atitudine, vinde ca pâinea caldă. Sintagma se referă mai degrabă la mirosul pe care-l emană pâinea caldă și, în ultimă instanță, la gust. Până ajungi să o guști, miasmele îți inundă creierul.

Și dacă Dumnezeu, în plictisul lui etern, se mai amuză dându-ne câteodată cu curul de pământ, constatăm atunci că singurătatea e mai amară ca pelinul, că prieteniile se evaporă la fel de repede precum acetona, că faima pe care credeai că ai dobândit-o nu face parte din tine, ci din rolul pe care l-ai adoptat/jucat/transmis.

Filozofii să crape de foame, societatea vrea cu orice preț modele de succes! Noi ne străduim să i le oferim, uitând să ne construim și să ne întărim (muscler, cum zic francezii) mai întâi interiorul care, mai apoi, să ne acopere exteriorul, chiar și când stăm goi în fața oglinzii.