Un piept de pui literar

Parcurg si ultimul pavilon al expoziției Bookfest 2016, încercând să rezist ispitei imediate, apăsătoare, usturătoare de a-mi potoli nu foamea de cultură – o făcusem întrucâtva, plecând cu pungile doldora de cărți -, ci foamea de… materie concretă.

Când ghiorăitul vintrelor îți dă ghes și încerci să-i reziști, creierul reptilian te asaltează cu amintiri (cândva, intr-un alt restaurant al lanțului respectiv, am mai mâncat piept de pui. Fusese bun! Începui să mi-l imaginez…), mirosuri, îți mută gândurile și-ți duce pașii încotro vrea el; te trezești în fața restaurantului pe care l-ai adulmecat de cel puțin 2 ori, din toate unghiurile. ”Nu, e prea multă lume…. nu e nici un loc liber, mai rezist.” Îmi mut, printr-un act de voință din ce în ce mai dificil, gândul la banana care mă așteaptă în mașină. Simt că mă concentrez cu greu. Brusc, miile de cărți burdușite elegant și ispitiror în câțiva metri pătrați (parcă mai înghesuite decât în anii precedenți) nu-mi mai spun nimic.

O doamnă blondă, trecută, probabil, de 50 de ani, de-o eleganță discretă, îmi întrerupe fantezia cu piept de pui. Îmi zâmbește occidental și reține politicos ușa restaurantului, astfel încât aceasta să nu mă izbească în plexul solar. E cochetă! Simt că-mi place aura ei. Luând, la rându-mi, o tavă îi succed, scanând, cu priviri de vultur, galantarul plin ochi cu grămezi de mâncare. Imaginea îmi usucă brusc orice urmă de salivă produsă până atunci în gol. Caut încă un motiv rațional să părăsesc restaurantul.

Vocea bucatarului, ca o matroană de bordel, cu șorțul profilându-i perfect pântecul vârtos, îmi dă încă o șansă să părăsesc restaurantul:

– ”Nu, doamă, sunt 2 bucăți de piept de pui la porție”.  Doamna blondă, cu aură care simt că-mi place, protestează drăgălaș.

– ”Dar, domnule, nu pot mânca atât! Nu pot mânca atât, e prea mult pentru mine!” Leagănă cuvintele, le îndulcește, le alintă, are grijă cu ele, le așterne cu delicatețe. Urechile bucătarului nu par să rezoneze.

Printr-un impuls, ratez iremediabil șansa de-a părăsi restaurantul și de-a mă întoarce la banana din mașină. Spun doamnei cu aură care-mi place că putem împărți porția: ”Nici eu nu pot mânca atât.” Și-mi pasează elegant, dar cu o mână sigură, cea de-a doua bucată de piept de pui.

Saliva s-a mai ostoit, creierul pare că se golește brusc de orice amintire. Revin în prezentul perfect, plătesc, împărțim suma pieptului de pui și, în loc să aleg o masă liberă, cer doamnei cu aură care-mi place permisiunea să șed la masa ei. Nu-mi place să mănânc singură.

Îmi zâmbește și mă primește politicos. Am un deja vu. Îi e grijă cu cuvintele, le sădește molcom,  îmi zâmbește larg și sfios. E un contrast unic între larghețea zâmbetului și reținerea trupului. Se adună în ea parcă apărându-se. Imi spun în gând că sunt, poate, prea dezinvoltă. Vorbim banalități despre mâncare și mintea îmi zboară la una dintre cărțile adolescenței mele, ”Un port la răsărit” (”Lăcătinient esți?”) a lui Radu Tudoran.

Povestește agale și-mi lasă impresia că are tot timpul din lume. Și eu, asemenea! Îmi zâmbește când cu ochi largi, când cu ochi mijiți, discret fardați  și-mi spune că nu înțelege de ce sunt porțiile atât de mari…. ”Mi s-a întâmplat și la hotel…., dimineață.” Întârzie cuvintele, se alintă cu o gingășie discretă.

Deși am o bănuială, o întreb de unde vine. Îmi răspunde cu un firesc copleșitor și cu o modestie necăutată.

– ”Vin din Chișinău, mâine, îmi lansez cartea.” Și duce mâna la posetă scoțând ”Tunica portocalie”.

Doamna cu aură care-mi place este chiar scriitoarea Lucreția Bârlădeanu. În călătoria ei ”pe un pod de aur” între Paris (unde s-a stabilit de câțiva ani) și Chișinău, s-a oprit la Bookfest (2016) pentru lansarea noului ei volum de proză scută.

Dumic bucata de piept de pui, caut fără grabă firele de salată, timpul nu mă mai interesează. O întreb (ca o ignorantă!) ce scrie. ”Mă joc cu genurile, nu-mi place să mă fixez într-o singură zonă literară”. E pe teritoriul ei și simt că începe să se destindă. Îi răspund curtenitor, citându-l pe Henry Miller (”Peindre, c”est aimer a nouveanu” – în curs de finalizare): ”Nu există lucruri pe care un om inteligent să nu le poate face”. Continuă să-mi zâmbească. Conversația alunecă lin spre o altă carte publicată, ”Scrisori din Paris” (volum de eseuri), spre scriitorii români din Paris, spre Monica Lovinescu, spre Virgil Ierunca.

Nu mă pot împidica să o întreb, spre finalul conversației, despre destin: ”Destinul este ceva ce mi se dă, iar eu îl iau.”

Din nou, simt că viața îmi dă suficiente motive de bucurie, ”iar eu le iau”.

Scriitoare Lucreția Bârlădeanu își lansează mâine, 3 iunie 2016, ora 12.00, la CAFENEAUA LITERARĂ JULIUS MEINL, PAV. C4, BALCON, volumul ”Tunica portocalie”.

Actualizare:

La mesajul pe care l-am trimis doamnei Bîrlădeanu și care conținea textul pe care tocmai l-ai citit, am primit următorul răspuns, mult prea încurajator pentru modestele mele eforturi literare:

”Scriitoare Lucreția Bîrlădeanu s-a născut la 30 mai 1956, în satul Tătărăuca Veche, Soroca. A absolvit cu eminenţă Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” (1979).

Susţine şi publică teza de doctor în filologie cu tema „Sentimentul naturii în poezia lui Eminescu”, lucrare apărută ulterior în volum la Editura „Cartier”. Îmbină activitatea literară cu cea de pedagog. A fost profesoară de română la şcoala din satul natal, apoi lector-asistent la Catedra de limba şi literatura română a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” (1982-1988), lector superior şi conferenţiar universitar la Catedra de teatrologie şi literatură universală a Universităţii de Arte (1988-1998) din Chişinău. Debutează în 1988, la Editura „Literatura Artistică”, cu volumul de versuri „Rouă de cuvinte”, urmat de alte cărţi de poezie – „Clipe de păsări”, Editura „Cartier”, 1996, şi „Capitalul din Para Sângelui”, Editura „Junimea”, Iaşi, 1998. Lucreţia Bârlădeanu beneficiază de mai multe burse de studii în Franţa, unde se stabileşte în 1998, având drept obiect de studiu exilul românesc în multiplele lui ipostaze. Publică, la această temă, volumul „Dialoguri pariziene”, Editura „Arc”, 2005, şi „Secolul nomazilor”, Editura „Epigraf”, 2006. Proverbialul sentiment al dorului românesc, sincronizat cu o sensibilitate modernă, îi inspiră o carte de amintiri din (altă!) copilărie – „Dealul Drăguţei”, apărută la Editura „Silvius-Libris”, 2010.”

http://www.timpul.md/articol/lucretia-barladeanu-ma-aflu-pe-podul-de-aur-circul-mereu-intre-paris-si-chisinau-29213.html