De ziua ta, FEMEIE!
Azi, cerul e limpede ca o femeie dezgolită de toate misterele pământești.
Lumina țâșnește de pretutindeni;
te străpunge cu cea mai ardenta promisiune a unei dezinvolturi carnale sfidând memoria șlefuită a tuturor anotimpurilor și a tuturor torentelor care-ți vor fi mângâiat și creștetul, și pântecul, și umbrele, și visele, și dorințele.
Vântul e molatic și nu te mai întoarce cu prora-n cheremul lui.
Mă-ncarc de pofta timpului ăsta timid și negrăbit, care mușcă din mine ca dintr-un măr plesnind de sevă și culoare rumenie.
Aud un saxofon însingurat pe marea mărilor cântâdu-și albastrul;
privesc prin hubloul vârstei mele și primăvara asta nu mi se mai pare o prințesă încununată;
e-un saxofonist solitar într-o cameră goală, denudat de conveniențele supunerii unui timp măsurat și ostil;
e-un pianist dus de valuri, mângâind trupesc și nesătul clapele pianului ca-n ultima zi de speranță și amor.
Mă freamătă neastâmpărul ăsta al anotimpului promis azi mie și mă las cuprinsă în ghemul degetelor țesute împrejur.
Pentru ca din timpul meu de femeie să-l nasc pe al tău ca un infinit turbulent al poetului Michaud.
….plafonul alb al cabinei mele,
apoi perdeaua care acoperă hubloul tribord,
încercând să ghicesc culoarea cerului
la exterior….
La mulți ani, FEMEIE!