“De ce faci poză la cartof?”

Am date certe să cred că o nouă specie de cartof mă va înrădăcina în casă pentru câteva zile (în afară de șosete, altceva nu pot purta).  Mi-a crescut  dureros încă de ieri, chiar în articulația degetului mare de la piciorul drept, la finalul unor kumite săvârște cu un partener de antrenament (soțul meu zice să mă potolesc, că el n-are cu nimic de-a face cu violența domestică…  🙂 sau “te pregătești să mă aperi?” ).

Cartoful , în urma loviturii,  s-a umflat suficient cât să ceară o poză și atenția lui Stefan care, apărând în bucătărie, cu ochișorii încă lipiți de somn, întreabă derutat “de ce faci poză la cartof?”.  Desigur, ca s-o pun pă net.

Treaba asta are o parte bună și una care, probabil, va fi amendată de poliția modei. Partea bună este că, neputându-mă încălța cu nimic, voi sta în casă și termina de citit “On road”  (Pe drum) a lui Jack Kerouac, care mă cam chinuie de vreo 2 săptămâni (mult, dar vă zic și mai jos de ce).

Cât privește poliția modei, dacă umflătura și durerea nu se vor remite în următoarele 5 zile, voi asorta rochiei de mătase, de culoare roz, o superbă pereche de “adidași “, pentru că nu pot concepe sub nici o formă să nu fiu prezentă la, poate, cel mai important eveniment din viața de cuplu a prietenilor mei. Dacă nu, zice prietena mea C., ” o să fii cool în rochie și bocanci”. 

Printr-o analogie care ține doar de hazardul lecturii, chestia asta cu degetul-cartof are o aparentă legătură cu Jack Kerouac, fondator al generației beat  (…ptiu, doamne, iartă-mă și păzește-mă de vorbele de duh ale exatloniștilor! Era să scriu “membru exponențial”; dacă vă obligă copiii să priviți Exatlon, neapărat să le traduceți… în română cuvintele acelor sportivi filosofi. Perfect justificate întrebările lui Ștefan “mamă, or fi dat pe la școală…?” și “la ce sunt bune silicoanele?” Răspuns din public: “pentru flotabilitate….” Invidioșii…).

Jack Kerouac, prietenul meu de suferință, e jemanfișistul care, vrând să scrie o carte, își pune câteva țoale într-un rucsac, împrumută 20 de dolari și se hotărăște să ia America la picior sau făcând autostopul (în foto dreapta, itinerariile parcurse).  Călătoria lui – fie de unul singur, însoțit sau nu de câte o femeie “de ocazie”, fie în compania unor prieteni geniali, trăsniți, dependenți de alcool și stupefiante – n-are de-a face nici cu regulile, nici cu convențiile.

E o descătușare și o trăire deplină a tuturor experiențelor (beatitude), unele la limita vieții, omenescului. Timpul și certitudinea unui final sigur sunt singurele preocupări metafizice ale lui Sal (autorul) și ale găștii lui, față de care se simte statornic. Spiritul beatnik al celor care s-au regăsit în generația beat se opune valorilor tradiționale ale Americii anilor 40-50. 

“- Acuma uite-te și tu la ăia din față. Au griji, numără kilometrii, se gândesc unde-or să doarmă la noapte, câți bani costă benzina, cum e vremea, cum o să ajungă acolo și, cu toate astea, ei or să ajungă acolo oricum, știi. Dar ei nu știu decât să se agite și să trădeze timpul cu false ugențe și altele, temători și plângăcioși, sufletele lor nu se vor liniști până nu se vor agăța de o grijă clară și dovedită și, odată găsită, mutrele lo vor căpăta expresia adecvată și vor umbla așa, cu un aer fericit, și timpul va trece pe lângă ei și ei știu asta și și asta-i neliniștește îngrozitor.”

Ceea ce te frapează de la primele pagini este că virgulele sunt rare (dar cui pasă când sunt atâtea de trăit și de spus…), iar povestea e scrisă dintr-o suflare, ca și cum ar fi povestită prietenilor la un pahar, pe o plajă, la un apus de soare. Are ceva din savoarea jazzului și a ritmurilor de saxofon. De altfel, Kerouac a scris cartea în câteva luni, pe un rulou de hârtie lung de 35 de metri, fără să se sinchiseasca de broderii literare sau de greșelile inerente dactilografierii. Asta avea să îi facă pe Truman Capote să spună despre textele lui Kerouac că sunt  “dactilografiate și nu scrise”. Drăgălășenii de colegi de breaslă….  

“Repauzarea” asta forțată din pricina degetului mă va ajuta să relansez lectura, care a cam trenat în ultima săptămână. Sfertul care mi-a mai rămas mi se pare previzibil, ușor obositor. Genul de carte care te lasă să gătești liniștită, deși n-ai dus cartea la final. Anticipez experiențe reluate din alte unghiuri, în alte locuri, baruri, rute. Fără a fi o carte colosală, e total diferită față de tot ceea ce am citit până acum. E un ceva zadarnic trăit incandescent, fără limite, și redat ca un concert de jazz. 

Deși mult timp editurile i-au refuzat textele, iar prietenii cei mai apropiați (intimi chiar) i-au devenit ulterior critici,  Kerouac a marcat o epocă și a inspirat câtiva scriitori (Hunter  S. Thompson, Haruki Murakami, ) și muzicieni americani mari (Tom Waits, Bob Dylan, Francis Cabrel, Ray Charles (Hit the Road Jack), Roy Harper, Ben Gibbard, Blake Schwarzenbach, Jim Morrison, Richard Hell,  Bruce Springsteen, Janis Joplin,  Kurt Cobain).

Să închei totuși într-o notă sportivă: dacă n-ar fi suferit o fractură de tibie, Jack Kerouac ar fi avut poate una dintre cele mai strălucite cariere din istoria fotbalului american. 

P.S. 1 Conform American Modern Library, romanul “Pe drum” a lui Jack Kerouac se afla pe poziția 55 în topul 100 al celor mai bune romane de limbă engleză ale secolului XX.

P.S.2 Dată fiind apropierea de Kerouac, finalmente am renunțat la poza degetului meu umflat și vinețiu.  N-ar fi fost deloc…. beatnik, degetul nefiind, slavă Domnului, rupt. 🙂 

 Sursă foto: Wikidepia