Eforie mon amour II (cu mai mult roșu, push-up și istorie)

Maria, care deunăzi și-a băgat picioarele (că atât îngăduie vremea), la propriu, în Marea Nordului (în Scoția fiind), ne tachinează, când ne facem planuri de vacanță, cam așa: ” Eforie ’73”, ăsta fiind un progres față de  “…..iar  la Eforie….?” 

Totuși, dacă ai norocul să ți se lipească de mână o carte bună, să găsești un golfuleț cât-decât curățel, să ai parte de o muzică bine aleasă și în surdină, cu cei dragi alături  și gazde primitoare (cum avem noi de 4 ani încoace) – asta poate să fie o bucățică dintr-o fericire mai mare. 

Ia-ți răgazul, armează curiozitatea și cheful și ieși din raza meschină a construcțiilor și chioșcuilor care mărginesc plaja. Mergând la pas spre inima Eforiei, dai peste un parfum arhitectonic de început de secol. Clădiri vechi, placate cu piatra de mare, construite ca niște mici forturi dreptunghiulare, se disting, prin puzderia de case noi, ca lebedele sosite în golful de la Capul Turcului, la început de septembrie.

Eforie Sud este prima stațiune înființată pe litoralul românesc, în 1899, de către boierul Ioan Movilă, care pune bazele primului hotel, Movilă, astăzi Parc(în renovare).

Băile și hotelurile au fost deschise în perioada 15 iulie-15 august 1902, cam cum se întâmplă și azi, de nici un hotelier sau posesor de gheretă cu mâncare nu mai investește un sfanț în modernizare. Până în 1929, localitatea a purtat numele de Movilă, ca mai apoi să i se schimbe denumirea în Carmen Sylva. Din 1948, în plin avant sovietic, stațiunea este redenumită Vasile Roaită.

Cu abia 11 ani înainte să mă nasc (nu știu dacă un calcul ca ăsta mă avantajează….), numele localității Vasile Roaită a fost schimbat în Eforie Sud. 

vezi aici  Eforie mon amour I (alb-negru și sepia)
Eforie mon amour III (în peisaj, o culturistă)
Eforie mon amour IV (conjuncția Eforie Nord – Saturn)
sursa: wikipedia