Venind dinspre drumul Eforiei, îmbrăcați în blândețea dimineții începutului de septembrie, debarcăm tuscinci în fața vilei Păpușica, astăzi, Primăria Techirghiol. Lumina arginitie a lacului și cerul azuriu, șters de orice dâră de nor, ne fac martorii unui pastel de o manufactură absolută. Cu mângâierea asta blajină pe creștet și pe la pleoape, privești mai indulgent cum noul și vechiul, descărnat până la mațele zidurilor, își dau coate chiar de la prima călcătură.

“Acolo e vila Scena, construită de Constantin Tănase, unde veneau actorii de pe vremuri.”, își începe domnul Sârbu meseria temporară de ghid, arătând undeva în spatele vilei Păpușica. Privim într-acolo fără să avem vreo reprezentare a locului de altădată. Ceea ce vedem în fața ochilor minții este figura marelui Tănase, cu al său nas de pomină, poate la fel de celebru ca al Cleopatrei. Nici nu zise bine Tănase, că țuști din minte cupletul cu davai ceas:

Rău era cu „der, die, das!”
Da-i mai rău cu „davai ceas!”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moșie
Harașo tovărășie!

Nu insistăm cu privirea (și nici cu gândul la Tănase) pentru că albul orbitor al noii biserici a mănăstirii Sfânta Maria ne captează atenția ca un magnet. Stă cocoțată ca o imensă perlă, fasonată bizantin, în vârful unui val. Este marele punct alb pe care îl observi din goana mașinii, când pleci de la Eforie Nord către Eforie Sud. Aș zice că ar fi cam în dreptul plajei nudiștilor, dar mi-i teamă că mă bate Dumnezeu….

Trecem peste drum de Păpușica și ne sprijinim brațele de gardul în formă de nai, susținut la fiecare 2 metri de coloane dorice.  Albul perlat al bisericii strălucește în mii de fațete. Încărcată de atâta risipă de alb, amplificat de imensa lentilă solară, privirea se odihnește coborând în interiorul perimetrului deschis pe două laturi de gardul scorojit și coloanele dorice. 

“Sunt rămășițele  celebrului restaurant  Zori de zi, unul dintre locurile cele mai frecventate de aici, cu orchestră, cu bucătari de la Capșa“ , ne răspunde domnul Sârbu, intuindu-ne întrebarea. 

În afară de gard și coloane – păstrate poate și pe post de ascunziș – așezate pe un tiv de beton, doar praf și măcinătură de tencuială și cărămidă. Ici-colo, bucăți de gresie verzulie, nespartă, sunt un semn că restaurantul a funcționat sau poate doar a stat în picioare până nu demult. O rămășită dintr-o coastă de zid alb e singura care îți mai poate da o indicație asupra mărimii locului. Cortina de vlăstari, printre care se insinuează oțetarii victorioși, face trecerea spre construcția nouă, învecinată, destinată clerului. 

Suntem martorii unui trecut pe cale să se șteargă cu desăvârșire și ai unui viitor care țâșnește virulent, ca iarba bine stropită. 

E suficient să ridicăm ochii și reintrăm într-o nouă filă de istorie. “Pantofărie de lux” a rămas scris deasupra unor ziduri cu măruntaiele la vedere, ca un fir de telegraf inutil și desuet. O coajă de perete decorată cu rolu, într-un arabesc maroniu, așa cum și mama ornamenta pereții în copilăria mea, mă ghidează în bănuiala că magazinul a existat până prin 60-70…. Pot presupune, fără să greșesc prea mult, că a aparținut unui armean sau poate turc, tătar, neamț ori român.

Niciunde ca aici nu există o diversitate atât de mare de nații și o așa pașnică amestecătură și conviețuire. Ca una crescută în portul Brăilei, mă simt în spațiul ăsta ca acasă. Ceva de-al meu e și aici. Dacă rictusul care-ți scapă la vederea contrastului dintre nou și vechi nu-ți obturează îndeajuns de tare vederea, închizându-ți curiozitatea, poți simți că locul are un anume parfum.

Noi îl înspirăm și ne continuăm periplul, urcând încetișor panta spre pântecul stațiunii. Mergem cu spatele spre lac, dar îi simțim prezenta. Ne obișnuim plăcut cu marca stațiunii: nămolul și aerul sulfuros. Nu e nimic ieșit din comun, nici măcar pentru Maria sau Ștefan. Castanii, de-o parte și de alta a drumului, ne însoțesc până în dreptul fostei biblioteci. E așezată chiar pe colțul străduței care duce spre bisericuța de lemn și Sanatoriul pentru copii.

“Aici, zice ghidul nostru, veneam și luam cărți. Noi citeaaam….. Era singurul loc pentru așa ceva. Eu am prins prima generație la care s-a introdus clasa a XII-a.”

Acum, stabilimentul cu un etaj, ca majoritatea clădirilor mai simandicoase, construite între anii 30-45, e solitară. Doar afișele cu Fuego, mari (singurele), o mai însuflețesc și o aduc în prezent. Fie și unul care îți provoacă un zâmbet mustăcit (știu la ce vă gândiți acum…..; și dacă mama n-are cu ce, să ceară un fuego prin vecini…).  Biblioteca există în continuare în Techirghiol, dar ocupă un alt spațiu, bănuiesc, mai propice lecturii.

Din curtea mănăstirii Sfânta Maria ajung la noi tot mai clar acorduri liturgice. Puhoi de lume e adunat în curtea mănăstirii și pe trotuar. Printre credincioșii adunați la sluja de Sfântă Mărie (Nașterea Maicii Domnului), cu greu întrezărești montura de beton a zidului pe care este înălțată bisericuța. Lemnul negru al pereților, în contrast cu tencuiala nouă a bazei de odihnă și tratament “Sfanta Maria”, înființată pe lângă biserică, o fac și mai evidentă ochiului. Mă-nchin și pornesc în descoperirea acestei bijuterii de secol XVIII. La cât de semeț stă înfiptă în soclul de piatră, n-ai zice că a fost mutată ca un bibelou din județul Mureș (unde a fost construită de obștea sătească) la Castelul Pelișor, apoi la stâna regală și, aproape în paragină, adusă și restaurată la Techirghiol. Aspectul acesta auster, dat de bârnele neșlefuite, montate în coadă de rândunică sau în cuie de lemn, culoarea cărbunelui ars îmbrăcând pereții exteriori – toate astea sunt pe gustul meu. Ochiul fotografului,  fie el și  amator, nu poate să nu remarce sculptura celor două profile – de călugăriță și călugăr, despărțite de o cruce – stând în partea de vest a pridvorului. 

Înțeleg că bisericuța nu este deschisă tot timpul (cea noua probabil că și-a intrat deplin în rol), așa că mă lansez în a-i descoperi și interiorul. Pictura naivă, păstrată integral, e o invitație la acceptarea simplității vieții, cu bune și cu rele. Spațiul e strâmt, ocupat de 8-9 evlavioși; aerul e greu. Caut cu privirea cele două picturi care o fac deosebită: cea a Sfântului Cristofor cu cap de câine (păzitor împotriva duhurilor rele) în alăturarea cu imaginea morții în chip de schelet cu coasa. Pictura este o raritate în spațiul bisericesc, deși tema aceasta se întâlneşte în Transilvania, chiar şi pe zidurile caselor.

-Uite, acolo în față, îmi atrage domnul Sârbu atenția, vezi? pe peretele din față e un tablou. E părintele Papacioc. A slujit aici mult timp. Avea aproape 100 de ani când a murit. Ce de  lume mai venea aici….. Se și zicea că  dacă ajungeai la el, erai ca și sfințit, iertat de păcate. 

-L-ați cunoscut?, întreb ca un creștin smerit, dar gustător de glume bune.

-L-am văzut, dar n-am intrat la el. Am prea multe păcate, i-aș fi făcut dăunat părintelui…. cine știe….

Bisericuța rămâne în liniștea icoanelor ei, iar noi ne continuăm drumul pe străduță, lăsând în urmă Sanatoriul pentru copii și ciotca de case părăsite (frumușele, dar ramolite; de vânzare), chiar peste drum de locul unde liturghia își urma firescul acestei zile deosebite pentru creștini. 

Până la găsirea noilor proprietari, neinvitații și invazivii oțetari (cenușeri) cuprind ca o pelagră locurile abandonate pustiului și viețuiesc ca niște feți urâți ai orașelor. De acolo de unde pleacă grija mâinii gospodărești, vine oțetarul, împăștiindu-și nestingherit toxinele. Nimic nu mai crește în jurul lui; nici măcar buruiana…. Doar confrații de…. specie.

Se spune că, în decursul vremii, s-ar fi născut mai multe legende despre Techirghiol. Suntem curioși să aflăm versiunea ghidului nostru, ca om născut și trăit aici.

Va continua 

La picior de Paris (I)

Pozele aparțin exclusiv autoarei.